SABATUL
Ceva, dar nu ORICE. Cumva, dar nu ORICUM.
Ne-am plictisit.
De mii de ani la Templu în ziua a ŞAPTEA. Să dezlegăm Sabatul de Templu şi de ziua a şaptea, poate e mai bine. Să mergem şi în altă zi la Templu căci am intrat într-o obişnuinţă din ce în ce mai săracă, mai iraţională. Chiar aşa. Iar Vineri, iar apusul soarelui, iar lecţiune, iar rugăciune, iar deschidere cu comunitatea, iar cântat cu corul, iar…, ne facem de râs. Nimic nou, nici o altă propunere, nici o inovaţie, nici o schimbare. Chiar nu suntem în stare şi de altceva, de altcumva mai demn de timpul nostru? Adică toate evoluează şi noi batem pasul pe loc. Ce ziceţi fraţii mei? Haideţi să mai progresăm şi noi, nu-i aşa? Să nu-i mai zicem Templu, să-i zicem BISERICĂ. Să nu-i mai spunem Sinagogă, să-i zicem Adunare sau Capelă. Şi poate va fi mai atractiv să ne întâlnim în altă zi, mai de bucurie, că a şaptea parcă e ziua tristeţii, a pocăinţei, a postului, să mai ieşim puţin din rutina aceasta omorâtoare de suflet, mai modern, de psihic (având în vedere explozia numărului de departamente psihologice pe lume). Am ajuns nişte roboţi. Vrem şi noi un pic de spaţiu, de aer extraterestru, că doar nu se face Vineri seară şi în constelaţia vecină. Iar cu Şcoala de Sabat. Orice şcoală se mai termină şi ea, chiar dacă mai sunt şi repetenţi. Şcoala de Sabat nu dă semne de isprăvire. Fără certificare. Chiar după ce ai devenit doctor în ştiinţe despre Sabat, mergi în continuare la Şcoala de Sabat. Cum adică? Profesori-elevi, elevi-profesori. Nu se găseşte nimeni să dezmorţească această situaţie ce se tot roteşte în neştire din şapte în şapte?
De exemplu, să încercăm ziua a şaptea, fără Şcoală de Sabat, ÎN NATURĂ şi nu la Templu. Parcă ar fi puţin mai bine, da? Natura nu face deosebire între zile. Să ieşim în natură şi să nu-i urmăm exemplul? Doar n-am fi noi mai înţelepţi decât ea? Soarele apune în fiecare zi nu doar Vineri seara. Grâul creşte şi-n ziua a şaptea. O, ne-am încurcat deja. Dacă am pune Sabatul în altă zi, lucrurile s-ar repeta. Am zice “iar a-ntâia”? Şi ţinută tot din şapte în şapte? Nu ar deveni tot un fel de “a şaptea”? Şi dacă le-am lua pe rând – zilele săptămânii – fiecare din cele şapte să fie prin rotaţie “a şaptea” şi a şaptea iar veni rândul din şapte în şapte? Ne-am încurcat de tot . Ceva este greşit gândind aşa. Parcă am vrea ceva dar nu ştim ce şi cum.
Pare raţional – TREBUIE FĂCUT CEVA – Este şi mai raţional răspunsul, DAR NU ORICE. Cumva, dar nu ORICUM.
SABATUL. Nu doar că nu s-au isprăvit frumuseţile Sabatului. Abia că au început. Ele nu au sfârşit. Vineri. Apune soarele. Începe Sabatul. NU ÎNCEPE, ERA. Sâmbătă. Apune soarele. Se sfârşeşte Sabatul. Nu se sfârşeşte. Continuă. A fost, ca să FIE. Este, ca să RĂMÂNĂ. Cât timp va fi OM, va fi şi SABAT, pentru că “Sabatul a fost făcut pentru om”. OM fără SABAT sau SABAT fără OM, nu face sens. Şi OM va fi veşnic, în omul de acum şi omul mântuit. Şi SABATUL la fel. În condiţiile noastre de “om temporar” Sabatul este un EŞANTION al VEŞNICIEI. Prin rotire LA FEL, dar la fiecare rotire ALTFEL în frumuseţe. Naturalul se repetă dar NU TOT AŞA, iar acest NU TOT AŞA, nu distruge ORDINEA REPETĂRII ci o dezvăluie în înflorirea minunilor ei. Nici un răsărit NU E LA FEL, nici un apus, nici un om, nici măcar cu sine însuşi la fel.
NELAFELUL există. Trebuie doar descoperit şi perceput şi trăit. În MARELE SABAT al EXISTENŢEI nici un Sabat nu e la fel, căci însăşi existenţa în diversitatea ei de necuprins este SABAT. Grădina este Sabat. Fiecare floare din grădină este Sabat. Fiecare copil care se miră în faţa oricărei flori este Sabat. Mirarea, admirarea sunt sabatice, pentru că Sabatul deşi ACELAŞI, nu-i ACELAŞI. Perceperea acestui lucru depinde de noi care să ne deschidem în faţa minunăţiei lui.
Reflecţia noastră în CÂTE CEVA despre Sabat, este în sfera frumosului. Prin ALTFEL, înţelegem ALTFEL de FRUMOS şi nu NEFRUMOS.
Apune soarele. E Vineri. Începe Sabatul. Fior de veşnicie. Sfântă garanţie că soarele istoriei lumii dă-n apus către SABATUL VEŞNICIEI sau VEŞNICIA SABATULUI.
Dacă avem conştienţa că Sabatul acesta în care intrăm peste câteva clipe poate fi ultimul din şirul de Sabate al temporalităţii noastre, îl vom preţui ca pe un prag al Sabatului edenic, răscumpărat de Domnul care l-a “sărbătorit” cu atâta “dureroasă frumuseţe” în mormânt, pentru noi.
Am fost informaţi că începând cu anul acesta, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea (adică membrii ei), va sărbători pe 24 Octombrie ceea ce a numit SABATUL CREAŢIUNII. Cum aşa? Până acum, timp de şase mii de ani ce SABAT am sărbătorit? Nu al CREAŢIUNII? Şi dacă-l vom sărbători pe acesta ca al CREAŢIUNII pe cele săptămânale cum le vom sărbători?
