22
Views

   Dus – întors între MARYLAND şi JOHANNESBURG 

   Destul de lungă această călătorie, poate nu cea mai lungă de pe planetă dar oricum, luat Atlanticul de-alungul său cât e de mare, e ceva. Globalitatea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea nu este chiar simplă, dar nu este altă cale, deocamdată. De fapt ea există cu mult înainte ca în alte domenii să se folosească acest concept. 

   Distanţele geografice se mai rezolvă prin tehnica de transport şi de comuunicare, iar pentru a uşura acest lucru, Maryland-ul a coborât niţel spre Johannesburg, la Atlanta pentru câteva zile de Sesiune. Delegaţii sunt prezenţi în majoritate la această Conferinţă şi lor li se adaugă spectatori de peste tot evaluând numărătoarea la festivitatea de închidere, spre şaptezeci de mii – cifră de proporţii biblice. Comparată cu cifra Primei Conferinţe Generale – istoric ţinută nu exagerat de mult în urmă – este o creştere impresionantă. Deşi nu este treaba mea, mă întreb dacă şi creşterea calitativă este pe măsura creşterii cantitative. Vorbim în spiritual. Adică ar fi frumos dacă legea fizică “acumulările cantitative duc la schimbări calitative” s-ar aplica şi în acest domeniu, bineînţeles fiind vorba de schimbări în bine şi nu în rău. 

   Globalitatea bisericii – având în vedere obiectivele spirituale – ar însemna cumva să fie independentă de globalitatea politică şi financiară. Şi totuşi. Ca delegat oficial la sesiunea acestei Conferinţe, un agricultor din Oceania are aceeaşi putere de vot ca un profesor de la Andrews. Şi din nou, totuşi. 

   Cred eu – şi mă las judecat în această privinţă – că dacă s-ar lua în consideraţie că niciodată conceptele biblice NU TREBUIE PUSE LA VOT, ar rămâne foarte puţine diferenţe de vot, poate niciuna, între Maryland şi Johannesburg, şi ele ar fi din partea administrativă în care aplicabilitatea deşi eventual diferită n-ar impieta consensul noţional. 

   Cele 95 de modificări în Manualul Comunităţii s-ar referi doar la modul de a diversifica benefic aceleaşi principii şi nu la principiile în sinele, fără diferenţe esenţiale între cei doi poli. 

   Dar în lumea delegaţilor oficiali nu e frumos să ne băgăm dacă nu facem parte oficială din ea, aşa că vom rămâne câteva clipe în lumea publicului spectator. Mă presupun în ea la propriu. 

   De ce am venit la dom? Simt nevoia pe viu de părtăşie la sărbătoarea frăţietăţii? Este acea chemare lăuntrică din vechime LA TEMPLU cu ocazia marilor sărbători? Într-un fel, “Învăţătorule, uite ce pietre…”? Pentru a mă testa în cele sufleteşti, dacă Domnul ar veni în timpul cât eu sunt în dom cu cei şaptezeci de mii de fraţi aş fi mai gata decât dacă aş fi rămas acasă singur? Ce mi-ar plăcea să văd? Dar să aud? Mulţimea din jur îmi sporeşte credincioşia? Mi-o scade? Am venit să aduc ceva? Să iau ceva? Dacă în loc de şaptezeci de mii ar fi doar şapte mii sau ar fi şapte sute de mii, mi-ar fi tot la fel? Cât de mult mă afectează în bine sau în rău IMENSITATEA, DIMENSIUNILE, MĂRIMILE, DESFĂŞURĂRILE? Un colţ de cer din care revin în câteva zile pe pământ? Un colţ de pământ pe care am adus câteva zile cerul? Zilele din TIMPUL şi zilele DE DINAINTE şi DE DUPĂ, fac diferenţă? Pomenit deodată într-o familie aşa de mare, mă simt mai străin sau mai de-al casei? Mă concentrez sau mă diluez? 

   Zic eu către mine: omule, lasă analiza, testarea, observaţia! Bucură-te! Trăieşte! Simţi! Căci nu sunt astfel de ocazii prea dese. Dă-ţi drumul, lasă-te impresionat, gustă, miră-te, minunează-te, exclamă! Nu-ţi mai risipi şi aşa puţina energie ce o ai, măsurând, cumpănind, numărând. Nu te chirci ca un arici asupra doctrinei, crezului! Nu buchisi învăţătura pe capitole şi pe rânduri. Domul este arhiîncăpător, nu trebuie să te strângi, să te aduni ca să ai loc. Te poţi lărgi să te simţi în sfârşit liber, e spaţiu suficient, ar fi nepotrivit momentului şi locului să te preocupe acuma chibzuitul. Fiecare lucru la vremea lui, acum e vremea oricărui lucru dorit şi niciunui lucru obligatoriu. 

   Nu am decât forţa acceptării acestei măreţii prea evidentă pentru a mă opune ei. Mă depăşeşte şi a o comenta şi a o clasifica. 

   Când am plecat să zicem, din Dumău, Piatra Neamţ spre Atlanta, era spre luna lui cuptor, luna coacerii binecuvântată. Voiam să vad şi eu şi altceva şi de-adevărat am văzut. Când mă voi întoarce n-o să mai văd niciodată ce am lăsat. Chiar numai într-un interval de câteva zile? 

   Dus întors între Mayland şi Johannesburg se trece pe oriunde este o soră, un frate, chiar şi pe la noi de-alungul Siretului acum, şi familia e mare şi nu mai ştiu unde este de-adevărat bucuria şi durerea mai mare şi parcă nici nu trebuie să le ştiu eu pe toate. Sunt sigilat în cântecul tuturor situaţiilor “Îmi e de-ajuns să ştiu că ştie El”? 

   Benone Burtescu (dburtescu@aol.com

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-