CÂT de CÂT
Nici vorbă de a face noi politică modernă – deşi străveche – comunism, socialism, capitalism, etc. Trăim totuşi într-o lume socială, comună, care depinde de capital – modalitatea de supravieţuire. Biblia defineşte aceste lucruri şi reglementează prin învăţătura ei în modul cel mai bun, realitatea condiţionată de păcat până la rezolvarea ei definitivă în promisa Împărăţie, mai autentică chiar decât realitatea de azi. În chip desăvârşit atunci, cât de cât acum.
De-alungul Vechiului Testament, iar şi iar, în principiu sau detaliu după împrejurări, problema frăţietăţii sociale era subliniată începându-se cu sursa ei iniţială, legică, “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Apoi, când Domnul a venit pentru lucrarea Sa de mântuire, chiar şi după Marea Răstignire, El nu a desfiinţat diferenţele sociale ci le-a făcut o sursă de învăţătură spre iubire frăţească: “Pe săraci îi veţi avea totdeauna cu voi”. Aceasta nu în contextul unei predestinări, ci în cel al anunţării unei realităţi viitoare.
Evanghelia trebuie propovăduită “până la marginile pământului”. Domnul a spus aşa. Cel care suferă în miezul de foc al Africii sau în bojdeuca de gheaţă a Orientului depărtat este în toate privinţele fratele nostru. Dar cel care suferă la câteva sute de metri de noi?
Fără îndoială că dorinţa de a duce VESTEA BUNĂ celui de pe urmă şi mai depărtat locuitor al pământului este foarte bună şi trebuie împlinită cu credincioşie. Pe drumul către el pe câţi alţii însă îi evităm, îi neglijăm în mod nefrăţesc? Înfigerea steagului pe Everest ce fel de împlinire ar fi dacă pe munţii ceilalţi ai pământului steagurile Evangheliei n-ar flutura?
Într-o biserică frumoasă până la uimire ca local, în sunetele orgii de peste o jumătate de milion de dolari valoare, se strânge colectă în timpul unui apel înduioşător pentru construirea unui orfelinat într-unul din statele cele mai sărace ale Africii. Ce poate fi mai frumos decât aceste inimi care îşi întind mantia dragostei până acolo. Foarte bine. Însă la câteva sute de metri doar, aproape că de n-ar fi zgomotul străzii ar putea auzi sunetele orgii, o femeie de vârstă medie, din a patra generaţie de adventişti în familie, urmare a câte rele se petrec pe pământ, încearcă timidă, dar fără succes, ajutor de reintegrare în viaţa socială şi religioasă a bisericii, fără să fie auzită.
Îmi vine în minte acum cronologia lucrării pe care Mântuitorul a stabilit-o “În Ierusalim, Iudeea, Samaria şi până la marginile pământului”. Mă tentează “marginile pământului” şi nu e rău, mai ales dacă în drumul spre ele las în urma mea înviorare, rezolvare. Salvarea marginilor pământului nu e de făcut însă cu preţul pierderii a tot până la ele.
Ne-am dat drumul gândurilor cum zice Pavel şi nu e rău, dar să ne întoarcem tot la ceea ce zice el, întregind aceste înţelesuri.
2 Corinteni 8, 13-14: “Aici nu este vorba ca alţii să fie uşuraţi, iar noi strâmtoraţi; ci este vorba de o POTRIVIRE”. Poate este justificat pentru mine a nu înţelege unele lucruri, din pricina provenienţei mele sociale precare, dar cum le pot spune decât de la nivelul meu? Dumneavoastră să nu le luaţi în consideraţie dacă nu sunt reale ca realitate a vieţii. Eu însă le spun. Niciodată n-am înţeles de ce sunt case în care nu locuieşte nimeni, paturi în care nu doarme nimeni, mâncare pe care nu are cine s-o mănânce şi e aruncată. Rostul unei case este să stea cineva în ea. Rostul unui pat este să doarmă cineva în el. Rostul mâncării este să aibă cine s-o mănânce. Greşesc? Poate ziceţi, o cameră în plus pentru orice, pentru oricine, eventual pentru robul Domnului care va trece pe la noi, cum zicea Sunamita. Îmi educ gândul să accept o astfel de propunere, deşi să fiu sincer îmi trebuie un oarecare efort şi pentru aceasta. Dar mai departe?
Cum am spus, fără politică şi chiar fără religie, dacă cei fără case ar primi câte o casă care stă degeaba, cred eu că încă ar mai rămâne case goale. Dacă cei care n-au unde să doarmă ar fi culcaţi în câte-un pat în care nu doarme nimeni, tot ar mai rămâne paturi goale. Dacă mâncarea ce se mănâncă fără rost sau se strică fiindcă nu poate fi mâncată toată de cei care o au şi se aruncă ar fi dată celor flămânzi, toţi ar fi săturaţi.
Îmi e dragă biserica noastră ca învăţătură biblică. Nu este însă o tânjire spre CATEDRALĂ? Adică spre dimensiuni nu doar inutile, ci chiar depărtătoare de simplitatea creştinismului primar, – şi daţi-mi voie să folosesc un pleonasm, poate ajută la ceva – creştinismul Christic? Nu cumva sunt simptomele îmbolnăvirii de instituţionalizare? Desigur, nu este vorba neapărat de a cheltui fondurile Bisericii pe acţiuni sociale pe care guvernele le au în supraveghere. Şi totuşi. CÂT de CÂT. Mai ales printre fraţi, o “POTRIVIRE”.
Cumva, cred eu, că până la venirea Domnului ne putem considera într-un fel de prelungire a PUSTIEI SINAIULUI. Şi dacă noi nu reglementăm prin iubire frăţească aceste lucruri, s-ar putea ca Domnul să intervină ca şi pe vremuri sau poate chiar mai drastic.
Exod 16, 17-18: “Israeliţii au făcut aşa; şi au strâns unii mai mult, alţii mai puţin. În urmă o măsurau cu omerul şi cine strânsese mai mult, n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puţin, nu ducea lipsă deloc”. Ieşire din criză economică? versetul 16: “un omer de cap”, stabilise Domnul. La nivel global, lumea a uitat că este încă în pustie pe drumul spre Canaanul ceresc. Să nu uităm şi noi care zicem că nu uităm. Nu ne gândim la rezolvări imposibile, dar măcar CÂT de CÂT.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
