Pledoarie pentru o cântare
Cerurile nalte
de Ştefan Demetrescu
De nenumărate ori de-alungul ultimului secol s-a pus întrebarea „cine este Părintele Spiritual al Cântării de Limbă Românească a Adventiştilor de Ziua a Şaptea şi chiar a întregei creştinătăţi române”, şi răspunsul a fost de fiecare dată – Ştefan Demetrescu.
În cadrul acestei întrebări aparent generale, cercetători, specialişti prin vocaţie sau educaţie s-au particularizat în „care Cântare din câte a scris taica ar fi cea mai reprezentativă operei sale testamentare”, şi tot de fiecare dată răspunsul a fost unanim, „CERURILE NALTE”. Testele au fost concrete.
„Cerurile nalte
Numai trepte-s toate
Tronului de bunătate
Pe care tronează
Cel ce guvernează
Stelele ce scânteiază
Eu, o mână
De ţărână
Pot pricepe oare
Cugetele Sale?
El pământul are
Covor sub picioare
Eu’s nimic în ăst tot mare
Miile de stele
Cu-alte lumi în ele,
Se supun poruncii Sale.
Cum s-ar cade
Dintre toate
Stel’le cu pământul
Eu să-i calc cuvântul?”
După citirea testamentului, vorbele s-ar tace, cuvintele scrise ar sta pecetluite, comentariile risipite în văzduh. Ceea ce facem noi acum este un act de mare curaj, dezvăluindu-ne epigonismul nostru. Într-un anume fel, n-avem de ales, nu doar provocaţi dar cumva forţaţi sa facem acest lucru pe care nu l-am făcut până acum, datorită circumstanţei.
Acest testament este esenţă de teologie, filozofie, artă, evlavie, dacă nu chiar ESENŢA lor. UNICITATE.
„Cerurile nalte
Numai trepte-s toate”.
La propriu sau la figurat, această exprimare nu a mai fost făcută – „cerul din trepte”, cuprinderea de unde până unde este pusă de o parte în favoarea direcţiei – spre sus – şi mai ales a motivaţiei existenţei lor:
„Tronului de bunătate”
Din nou unicat, „Tronul de DREPTATE” noţional, îşi dezvăluie în imaginea poetului BUNĂTATEA, surprinzător, parcă nedefiniţional, dar REAL. Când TRONUL este de BUNĂTATE, existenţa care depinde de el nu-şi pune în discuţie FERICIREA.
La rândul său „TRONUL de BUNĂTATE”, slujeşte CUIVA care ÎN SINE este exprimat prin „EU SUNT CEL CE SUNT”. Folosind din această spunere a Domnului Dumnezeu despre Sine cuvântul CEL, restul devin expresii însoţitoare arătând spre EL. În acest text de cântat, taica Demetrescu nu foloseşte cuvântul DUMNEZEU”, ci CEL şi EL, considerând deja înţelesul că nu poate fi vorba decât de Dumnezeu, un pas uriaş de credinţă, ÎNCREDINŢARE:
„Pe care tronează
Cel ce guvernează”
Înţeleasă exact de-andoaselea, adică NEÎNŢELEASĂ – socotită superficialitate pentru rimă ieftină – , această exprimare este de fapt esenţa jurisprudenţei. Cineva poate să TRONEZE, dar să nu GUVERNEZE şi invers. AUTORITATEA şi DESFĂŞURAREA ei funcţional în aceeaşi fiinţă, persoană, aparţin numai DUMNEZEIRII. Chiar şi în sistemul din timpul mântuirii omului, ÎMPĂRAT – PREOT, lucrurile stau la fel. În secular, rânduiala cea mai bună este REGELE şi PRIMUL MINISTRU, PREŞEDINTELE şi PARLAMENTUL, puterea Legislativă şi cea Executivă, etc., altfel societăţile degenerează. Zicerea „Pe care TRONEAZĂ Cel ce GUVERNEAZĂ” ţine de obârşia MARILOR ÎNŢELESURI.
DUPĂ CE EXPUNE în doar câteva vorbe toată această AUTORITATE şi FUNCŢIONALITATE, uimit de cele de sus, poetul pune în comparaţie cu ele, OMUL. Şi uimitor de frumos, nu prezintă OMUL în SINELE, ci omul particular, parte exactă a omului, el, Ştefan Demetrescu:
„Eu, o mână
De ţărână”
Îmi permit să cred că nu a fost tentat absolut deloc să spună
„EL, o mână de ţărână”, adică – omul la general, şi nici
„TU, o mână de ţărână”, cum cei mai mulţi facem astăzi, detaşându-ne. Poetul a spus „EU”. Cui mai stă la îndemână să facă acest lucru? Dacă nu ar urma „o mână de ţărână”, mulţi ar da buzna să spună „EU” şi nu „TU”. Eu, – eu ce? Orice altceva, dar nu „o mână de ţărână.
„Pot pricepe oare
Cugetele Sale?!”
Felul exprimării acestor două versuri atât de scurte puse deopotrivă sub semnul întrebării şi mirării, nu lasă nici o şansă înţelegerii că totuşi cumva, ar PUTEA înţelege CUGETELE SALE. La acest examen au căzut filozofiile omenirii cu filozofii lor cu tot. Îndemnându-ne să-L cunoaştem pe Domnul cât de mult şi cât mai bine, cum şi lucrările mâinilor Lui, Ştefan Demetrescu ne atrage atenţia la ÎNCUMETARE, la MÂNDRIE şi ne recomandă CUMINŢENIA spirituală şi EVLAVIA devoţională, în comparaţie de nefăcut între DUMNEZEU INFINIT – am putea spune ATÂT de INFINIT – şi omul FINIT, atât de finit.
În cadrul acestei COMPARAŢII de nefăcut, – cum am amintit -, ca şi cum omul, pe care poetul îl reprezintă prin sine, „eu” – nu ar fi convins de cele spuse mai înainte, continuă:
„El, pământul are
Covor sub picioare
Eu’s nimic în ăst tot mare”.
Neputând să pipăie la concret ce e prin „cerurile nalte”, poetul îşi dă seama că omului îi este necesar ceva la care el „are acces” pentru înţelegere şi introduce în imagine „pământul”. Pe acesta omul îl ştie, îl vede, trăieşte pe el. Apoi se aşează pe sine în locul lui „Eu’s nimic”. Adică dacă cineva vrea să spună că El e CEVA, o poate face pe propria-i răspundere. Poetul nu face o judecată despre MINE, despre TINE. Nici măcar nu ne „cheamă” sau „invită” să ne simţim „nimic”. Spune despre sine „Eu’s nimic” şi gata. Dacă vrem, dacă vrei, dacă cineva vrea să se aşeze lângă el simţind în acelaşi fel, ar fi nu doar adevărat, dar şi frumos.
Ca în orice operă de artă cu identitate proprie, întreagă, rotundă, tocmai pentru a-i arăta UNICITATEA, comparaţia este reluată ca o cronologie naturală.
„Miile de stele
Cu-alte lumi în ele
Se supun poruncii Sale”.
Să mai spunem că ŞTIINŢA era abia la începutul ei cu privire la „lumile de stele cu-alte lumi în ele”, pentru că ignorase ŞTIINŢA Bibliei socotind-o mitologie? Telescopul Hubble urma să apară şi taica preluându-i descoperirile din Biblie îl trâmbiţa aşa de frumos?
În ultimă instanţă totul este o problemă de conştiinţă şi poetul o prezintă „drastic” de devoţional:
„Cum s-ar cade
Dintre toate
Stel’le cu pământul
Eu să-I calc cuvântul”?
Din nou nu eu, nici tu, nici altcineva, ci chiar el, autorul cântării. Şi nu se simte o „modestie elaborată”, cum încercăm noi de atâtea ori, ci o stare spirituală de bază. Deşi din „cum s-ar cade” iese o atitudine conştientă, iar forma de întrebare ar putea pune pe analiştii rău voitori în situaţie de „o fi, n-o fi”, ceea ce se degajă este certitudinea, adică „în niciun caz nu-I voi călca vreodată cuvântul”, nu din pricină de „poruncire a Lui”, nici din pricină de „robotism al meu”, nici din pricina altor o mie de argumente, ci din pricină că „nu s-ar cade”. Din nou UNICITATE în MOTIVAŢIE. Nicăieri nu mai găsim această motivaţie, în nicio altă scriere a cuiva de mai înainte sau mai de după. Fac lucrul acesta pentru că „aşa s-ar cade”. Nu fac lucrul acesta pentru că „nu s-ar cade”. Relaţia lui cu Dumnezeu se baza pe acest „s-ar cade”.
Să poposim o clipă asupra POEZIEI acestei cântări? Marele compozitor Ioachim Neander, de cu 350 de ani mai înainte, nu a fost onorat mai frumos de vreun alt urmaş. Structura muzicală strofică pe 3-3, 2-2, ca frază în care rimele devin un factor IMPOSIBIL „îşi adună puii sub aripi din cuvinte româneşti mai mult chiar decât în original, ca să nu mai vorbim de multele transcrieri din alte limbi. Aşadar şi în privinţa FORMEI – , căci FORMA îşi are propria ei VIAŢĂ, – cântarea CERURILE NALTE este UNICAT. Cine găseşte alta asemenea ei este rugat mult de tot să o prezinte public. O aşa combinaţie de DUIOŞIE şi SPLENDOARE, de troiţă EVLAVICĂ şi CATEDRALĂ în măreţie, nu s-a mai atins. Mulţumim pentru acest exemplu de PURITATE artistică şi CĂLDURĂ a dragostei prin care fiecare „NIMICUL din ĂST TOT MARE” se face ZBOR şi ÎNVEŞNICIRE.” Aşa zisa critică literară referitoare la forme contrase de exprimare sau rime – subiect pe care nu doresc să-l prezint acum, este rugată să se abţină, nu pentru că ar face păgubiri autorului sau textului, ci pentru a nu se pune pe sine în situaţie penibilă. Acest text de cântare depăşeşte orice TIPARE ANALITICE sau le lărgeşte indefinit. Bănuiala că din needucaţie poetică autorul ar fi făcut aceste „stângăcii” în textul de cântat, este o greşeală pe care nu trebuie să ne-o permitem.
Câte ceva despre Cântarea CERURILE NALTE – TESTAMENT
Biblia zice, Galateni 3, 15: „Fraţilor, un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva”.
Testamentul este definitivat şi intră în vigoare la moartea celui ce-l face.
Înainte de „trecerea la odihnă”, un grup reprezentativ de pastori ai Bisericii Adentiste de Ziua a Şaptea se aflau lânga patul fratelui Ştefan Demetrescu. Desigur nu era vorba de vreun testament formal de vreun fel. S-a întâmplat însă (nu „întâmplător”), că în mijlocul acestora, Taica a cerut sa se facă linişte pentru a cânta ultimul său cântec din această viaţă, şi a cântat „CERURILE NALTE”. Nu comentăm de ce această cântare şi nu alta. Aşa a fost. A cântat-o pe aceasta. Ceea ce s-a petrecut real este mai mult decât orice comentariu. A fost TESTAMENTAR şi TESTAMENTUL a fost încheiat sub semnătura celui care l-a făcut. Această cântare a stat undeva uitată pe partea de jos a paginii în cartea de cântări. Pentru prima dată ea a fost scrisă pe muzică în cartea Imnurile AZŞ 1990, de către Viorel Gheorghe.
Din nou conform Bibliei, Evrei 9, 16: „Într-adevăr, acolo unde este un testament, trebuie să aibă loc moartea celui ce l-a făcut. Pentru că un testament nu capătă putere decât după moarte. N-are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut”.
În sensul frumos, figurat cum Biblia are în vedere când zice, Apocalipsa 3, 1: „….îţi merge numele că trăieşti dar eşti mort”, aş spune şi eu despre Părintele Cântărilor noastre Ştefan Demetrescu, „îi merge numele că e mort, dar trăieste”.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
