36
Views

   CÂTE CEVA – Benone Burtescu

   Dialog de unul singur. CARTEA DE IMNURI.

   “MAIESTATEA – LINGUŞITORI şi PRĂŞITORI”

   De ce-mi veni în minte aşa deodată, poezia “MINCIUNA”, sau în intitulare secular comunistă “1907″ a lui Vlahuţă chiar când eram necăjit mai tare de vânzoleala din jurul Cărţii de Imnuri şi despre S.O.S.-ul în legătură cu ea de săptămâna trecută? Nu ştiu. Dar parcă a bătut un vânt dintr-acolo şi mi-a adus-o. Este o vie reprezentare a situaţiei triste din Politică şi toate departamentele ei, din Religie şi toate aspectele ei, din Cultură şi toate pretenţiile ei.

   Ajunge învăţătura din ea până la noi confruntaţi acum cu ceea ce numim Carte de IMNURI? Mi se pare că da. Există o “maiestate” umană şi aici. Nu ştiu cine, dar nu se poate să nu fie. Fără “maiestate” poezia nu are sens, realitatea ar fi ireală. Există “Linguşitori” şi “Prăşitori” ai maiestăţii sale? Altfel domnia nu ar avea loc. Există “Adevăr” şi “Minciună” şi lupta de influenţă asupra “maiestăţii”? Fără discuţie. De la căderea omului în păcat şi până la liberarea lui de păcat se tot întâmplă aşa. Ceea ce trăim acum oricâtă miniatură, e parte din ea.

   Vorbesc cu mine însumi dar destul de tare ca să audă oricine vrea. Nu mă străduiesc deloc să aflu cine e “maiestatea” care trece o clipă peste comoditatea de care ar putea beneficia fără întrerupere, dar ea nu poate lipsi. Iat-o, chiar într-o manieră neobişnuită, într-o poziţie neaşteptată:

   “Şi totuşi, zice REGELE, să vie!

   Dovadă că chiar la palat, Minciuna

   Nu e biruitoare-ntotdeauna

   Fac şi monarhii câte-o nebunie…”

    E vorba de “ADEVĂRUL” primit totuşi să vorbească, din când în când, şi în cazul nostru despre “CARTEA de IMNURI”.

   Rugăciunea ar fi, mai dă-le Doamne maiestăţilor lor câte-o astfel de “nebunie”, poate cine ştie. Oricum, maiestatea n-a rămas neavertizată. Cel puţin ca mărturie. În reprezentarea poetului, ea pare a fi fost degeaba:  

   “Că Adevărul a fost dat afară

   Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară”,   dar din punct de vedere al jurisprudenţei procedura era completă.

   ADEVĂRUL, aduce în scenă două grupări NELIPSITE din vreun petec de istorie a binelui şi răului. LINGUŞITORII maiestăţii şi PRĂŞITORII maiestăţii. Cine sunt unii? Cine sunt alţii? Ca numire chiar că nu ştiu. Dar ei există. Mă interesează însă ce spune adevărul, ca fenomen, şi de-nvăţat din ce spune.

   “Ţara, maiestate, 

   E-n durăt greu, tu nu-i auzi suspinul”?  Şi după această jeluire la general, ADEVĂRUL punctează specific

   “Bătrânii pier…”  Este incredibil să auzi că “peste câţiva ani, generaţia în vârstă cu nostalgia după cântările vechi va trece şi nu va mai fi problema aceasta care să necăjească”. Poetul, continuă după “Bătrânii pier” cu

   “Dar oaste nouă vine  (generaţia următoare)

   Şi dureroase lucruri mai învaţă”!    Le lasă totuşi o moştenire de ADU-ŢI AMINTE şi implacabilul “TRECUTUL fără VIITOR e mort, iar VIITORUL fără TRECUT nu este de conceput”, o legitate pe care nici un testament nu o poate schimba.

   Ce fel cântă LINGUŞITORII?

    “Înalţă imnuri proslăvirii tale”.

   Mi-nchipui, fără să elaborez, că ei cântă bine, după toate legile sunetelor, căci altfel “maiestatea”, ea însăşi “atotcunoscătoare”, deci şi de sunete, i-ar alunga de la palat.

   Ce fel cântă PRĂŞITORII?

   “Şi fac să n-auzi cântecul de jale.

   Cu care şi-adorm foamea PRĂŞITORII”.  

   Poetul nu greşeşte. PRĂŞITORII nu plâng, ci CÂNTĂ, chiar dacă acest cântec al lor este de jale. Există o demnitate a PRĂŞITORILOR, nu din mândrie ci din cuminţenie. Ei CÂNTĂ. Mă gândesc acum la “maiestatea” topicului în discuţie, nu cumva să fie deranjată de nearmoniile din CÂNTECUL de JALE de “adormire în foame”, pe care nici unul dintre PRĂŞITORI, de durere, nu mai este în stare să-l elaboreze, şi îi dă drumul cum îl simte. Mi se amestecă în minte şi în suflet propriul cu figuratul. Îmi răsună în urechi “cine vrea să cânte cântece vechi, nemodificate, să le cânte că nu-l opreşte nimeni”. Perfect juridic. Cartea de Imnuri este însă pentru cântat LAOLALTĂ şi aşa, o regulă cât de cât s-ar mai cere..

    Mai repede, mai încet, scenele cu LINGUŞITORII şi PRĂŞITORII trec şi ADEVĂRUL face un CÂNTEC de JALE asupra “maiestăţii “sale, ca-n profeţiile biblice uneori

    “Şi ce speranţe se puneau în tine,

   Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale,

   Cu pâine şi cu sare!…osanale!

   Mântuitorul lui credea că vine.

  Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale!

…………………………………………………….

   Şi ce credinţă tristă-o să-i rămână;

   Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

   Din greaua platoşă-a trufiei tale!

    În poezie, şi din păcate ea reprezintă realitatea curentă, “maiestatea”, nu face efortul de întâmpinare a PRĂŞITORILOR:

   “Cu-acestea nu l-au deşteptat pe Rege”, adică “maiestatea” din topicul nostru, s-ar părea că ar fi natural să iasă în pridvor şi să strige către mulţimea PRĂŞITORILOR, “fraţilor, ce să facem”? Din nefericire, poetul nu-şi încheie aşa poemul. Regele parcă a rămas singur. LINGUŞITORII au dispărut căci nu mai este cu ce a fi plătiţi, PRĂŞITORII au devnit amintire de cântec de jale, iar MAIESTATEA nu înţelege nimic din toate acestea, de fapt nu pricepe “rostul”.

   “Şi-al vremii rost el tot nu-l înţelege”.

   Lângă praşila mea, obosit, muşc dintr-un cartof doar pe jumătate copt şi nu ştiu sigur dacă plâng sau cânt o jale sau poate amândouă şi nu pot adormi.

    Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-