Despre LACRIMA UNUI ÎNGER
Un înger a scăpat dintre pleoapele sale o lacrimă cerească direct de la tronul de slavă al Domnului Dumnezeu pe pământ, într-un cimitir de la Chicago. Am văzut-o cu ochii mei pe internet, internet care și doar pentru atât și ar fi meritat să fie inventat.
A murit Tulea. Nu mă întrebați Tulea și mai cum căci nu știu. Acest câte ceva nu este însă recenzie, nici statistică. Și chiar dacă ar fi, las cărțile cerești să vorbească ele și eu să tac, să mai tac. Îmi umblu doar prin gândul cel mai drag în această privință, rămas moștenire nemeritată, de altfel singurul fel de moștenire de acest gen. „Cobora pe Topolog / Dintre munți la vale / Și la umbra unui stog / A căzut pe cale / În ce vară, în ce an…/ Anii trec ca apa / El era drumeț sărman / Muncitor cu sapa / Oamenii l-au îngropat / Într-un loc, aiurea / Unde drumul către sat / Taie-n lung pădurea”.
Câțiva oameni zburătăciți, dar „adunați”, erau primprejur, neîndrăznind parcă prea aproape. L-am recunoscut pe pastorul Gheorghe Ștefan pe care l-am întâlnit doar ocazional de câteva ori, căutând câteva vorbe și vorbele nu prea se lăsau adunate, dar care demn pentru așa ocazie a dat loc celor câteva vorbe ale Sfintelor Scripturi auzite parcă de prin copacii de prin apropiere spre inimile în pâlpâiri prinzând ceva dincolo și mai presus de orice. Nici seminar, nici discurs care în mod greșit ar fi putut fi, dar care nu se cuveneau a fi. Lângă el, pastorul Samuel Negrea – deduc să fi fost el pentru că nu l-am întâlnit niciodată, sau nu mai rețin să se fi întâmplat -, cu ce rugăciune în suflet și pe buze când nu e loc de nici un ceremonial, deși ceremonia își cere toate drepturile. Câțiva pași mai înapoi, ca de obicei, silueta marelui meu prieten Mihai Răducanu, frumos „nedecisă” și neconturată exact, victimă parcă a bătutei lui de vreme viori, de parcă este sau doar mi se pare, dar iată că este pentru că urechea pentru sunetele de „dincolo” niciodată nu m-a înșelat. „De pe stânca mântuirii / Luminează-al vieții far”. Vioara nu este proclamatoare riscând a fi respinsă de sufletele Tulea, ci este de adevăr și de încredințare. Gândul mă mută în camera de agonie a pictorului Luchian. Ușa se deschide parcă pentru a da drumul durerilor să iasă, cineva acoperit cu o pelerină intră înăuntru, vioara unui mare maestru leagă durerea de înviere și veșnicizează clipa. Își pune apoi pelerina și iese fără nici o vorbă. Era George Enescu. Vioara sa vorbise atât cât trebuia și mai mult nu trebuia.
Ca prin vis, Virgil Indreiu, întâlnire de la celălalt capăt al podului vremii de o jumătate de veac, prezent, mereu prezent, „fanatic” de prezent ar zice unii, acolo unde este nevoie și mereu este nevoie, acolo unde trebuie și mereu trebuie. Și alți câțiva pe care din vina vremii mele nu mai sunt în stare a-i numi, dar cu care sufletul meu este în deplin acord. Partea bună a așa zisei „convenții” din diaspora română de câteva luni în urmă se mutase parcă pentru o clipă istorică în cimitir. Pentru mine, LACRIMA UNUI ÎNGER – căci așa am numit-o – , a fost un răspuns la istovitoarea întrebare „Doamne,… se mai poate? Se mai poate petrece pe lume și ceva bun? Am învățat că se mai poate. Nu trebuie trecut însă peste amănunte. Frumosul este în detaliu. Așteptarea ca să mă trezesc într-o dimineață cu statistici nemaipomenite, de milioane, poate fi înșelătoare până la timpul când Domnul va hotărî să fie așa. Pe partea aparent nesemnificativă a lucrurilor mici, o singură lacrimă a unui singur înger însă, este doveditoare că SE POATE. Domnul nu ne-a părăsit. El ne așteaptă. Credincioșia în lucrurile mici poate răsturna vanitatea marilor statistici. A avut loc în cimitirul de la Chicago un lucru bine făcut. Personal vă mulțumesc pentru el. Integrați familia rămasă deocamdată fără stâlpul ei. Ajutați-o în toate felurile posibile .
Triumful celor petrecute acolo a fost surpins în cele câteva cuvinte de ultim legământ al văduvei, către cel ce nu mai putea fi văzut. O promisiune la care ea se arăta parte principală. „O SĂ FIE BINE”, a zis ea cu mână întinsă către cel fost, ca și cum „nu fi îngrijorat căci de acum știu ce am de făcut”. Probabil că în nenumărate ocazii de rău, de greu ale vieții, el spusese cătrea ea „o să fie bine” și acum cuvintele i se întorceau. Nimic mai frumos. Vom cunoaște în curând îngerul care a lăcrimat peste clipa înmormântării de la Chicago și multe și frumoase ne va mai spune.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
