20
Views

   De care minune să ne minunăm mai întâi

Să spunem cât de minunat este Domnul Dumnezeu nu încape în putinţele noastre, dar câte ceva din cât ne minunăm de bunătatea Lui şi cât ne mirăm de măreţia Lui, se cuvine cu prisosinţă. Îngăduitori cu limitarea noastră în această privinţă este pentru că ne aflăm în lumea marilor taine în care MĂRIMEA Domnului şi MICIMEA noastră se află faţă în faţă copleşitor de real.

De vorbit că suntem parte din minunea creaţiunii, nu sunt vorbe, şi orice academie în această privinţă nu este mai mult decât o abecedare, recunoştinţa însăşi.

De vorbit că suntem parte din minunea salvării este mai degrabă o tăcere despre nesfârşitul iubirii, de nerăspuns de ce şi cum şi pentru cine decât prin iubirea însăşi.

De vorbit că suntem parte din măreţia Domnului, este amuţirea vorbei nerostite, adorare, măreţia însăşi.

În ceea ce priveşte “căderea”, nu putem spune că suntem parte din ea, ci suntem căderea însăşi. Atunci, când a avut loc, s-a rostit pentru prima dată cuvântul nefolosit în limbajul cerului şi al pământului nou creat, MÂNTUIRE. Îngroziţi de moartea sub stăpânirea căreia intraserăm şi agăţaţi de promisiunea salvării, am făcut din cuvântul MÂNTUIRE culmea speranţei şi înţelegerea cea mai înaltă, deloc greşit, deloc însă cuprins întreg. Câte ceva, ştim, însă nu destul să ne ajungă şi prea puţin ca să nu ne mirăm, să nu ne uimim şi să nu ne minunăm, condiţionări de existenţă.

Comparaţie între ACUM şi PARADISUL de la CREAŢIUNE, facem şi este spre înţelepţirea noastră. Comparaţie între ACUM şi NOUL PARADIS facem, şi este spre înălţarea noastră. Comparaţie între PRIMUL PARADIS şi NOUL PARADIS, facem mai puţin şi ar trebui să facem mai mult, pentru a înţelege DIFERENŢA dintre ele făcută la cruce, făcută prin cruce pe care am putea s-o numim ÎNCORONAREA MÂNTUIRII.

RĂSTIGNIREA DOMNULUI, miezul de foc al mântuirii, nu ne duce ÎNAPOI în PARADISUL PIERDUT ca formă şi CONDIŢIE de EXISTENŢĂ, ci ÎNAINTE în NOUL PARADIS, într-o altă formă şi CONDIŢIE de EXISTENŢĂ. Domnul nu a murit pe cruce doar pentru a-l salva pe om de moartea prin păcat punându-l IARĂŞI în situaţia de existenţă a lui Adam de până în cădere, în Paradisul iniţial. El a murit ca salvându-l pe om de moartea prin păcat să-l pună în situaţia de existenţă a lui Adam de după mântuire, situaţie din Noul Paradis. În această înţelegere MÂNTUIREA îşi dezvăluie câte ceva din mărimile ei tainice.

Nu se poate vorbi de EXISTENŢĂ decât “prin” şi “în” Dumnezeu, şi arătată în caracteristica ei de bază “LIBERTATEA de ALEGERE”, semnul creaţiei divine. LIBERTATEA de ALEGERE nu ţine de mărimi de timp din timpul veşnic, ci este semnătura lui Dumnezeu asupra oricărei fiinţe create cu conştienţă de sine şi mereu.

Diferenţa dintre ceea ce numim PARADISUL PIERDUT şi NOUL PARADIS este una tainic de mare şi este dovedită prin SEMNELE RĂSTIGNIRII Domnului nostru Isus Hristos prezente mai veşnic decât ceea ce noi neputincios numim veşnicie. Diferenţa nu este în modificarea libertăţii de alegere, ci în ALEGEREA binelui în deplină libertate. Măreţia MÂNTUIRII nu constă doar în LIBERTATEA de ALEGERE şi măreţia creaţiunii – care se păstrează – ci în ALEGEREA BINELUI în deplină libertate de alegere, o alegere continuă semnată odată pentru totdeauna în mod volitiv şi existând în ea fără de sfârşit şi conştient.

Măreaţă este salvarea noastră din moarte prin moartea Domnului, dar ce putem spune despre PĂSTRAREA EXISTENŢEI noastre pe care o numim NEMURIRE după salvarea din moarte? Paradisul de după răstignire este ALTFEL. Limbajul evlaviei îl numeşte NOUL Paradis. În ce constă NOUTATEA lui? În prezenţa SEMNELOR RĂSTIGNIRII Domnului, alegerea răului nu mai este o alternativă pentru nici o fiinţă şi pentru nici un altfel de existenţă.

Cu siguranţă că în Împărăţie – Noul Paradis -, vom şti, vom înţelege mult mai multe despre MÂNTUIRE, despre EXISTENŢĂ şi LEGILE EI de IUBIRE. Ne vom minuna mai mult ca acum despre ele sau mai puţin?

În felul omenesc, există performanţă de cunoaştere şi manifestare a ei prin dovedire şi se poate vorbi chiar despre o saturaţie pozitivă, împlinire care nu mai cere, care este de ajuns, pentru că a umplut cumva capacitatea umană de cuprindere. Nu tot aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte cunoaşterea de Domnul Dumnezeu şi iubirea Lui. Când putinţa cunoaşterii pare că şi-a atins limita, minunarea de bunătatea şi măreţia Lui stârneşte setea de cunoaştere şi mai multă, şi dezvăluirea tainelor Lui se face existenţă a noastră de acum şi de veşnicie. Despre aceste minuni este greu, chiar foarte greu de a spune până şi doar “câte ceva”.

Benone Burtescu  (dburtescu@aol.com)

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-