17
Views

      “Noi nu suntem păcătoşi pentru că păcătuim, ci păcătuim pentru că suntem păcătoşi”.                          Morris Venden – Teza 10

     Dacă această “zicere” ar fi în treacăt, scăpată cândva într-un dialog sau chiar şi într-o predică (deşi predica se cuvine a fi controlată în privinţa conţinutului ei de idei), să zicem că ar mai fi scuzabilă. Ajunsă însă la grad de TEZĂ lucrurile se schimbă şi e bine să dăm atenţie zicerilor care se vor învăţături.

   Prima parte a zicerii “noi nu suntem păcătoşi pentru că păcătuim”. Chiar dacă facem abstracţie de conotaţia morală (imorală) pe care o poartă cu sine, zicerea însăşi este un paradox, o absurditate.

   Toată lumea ştie că cineva este criminal pentru că omoară, este hoţ pentru că fură, este mincinos pentru că minte, etc. Ne referim la gânduri, vorbe, fapte, acţiuni. Nu e nici o raţiune în a spune că cineva ESTE aşa, FĂRĂ să.

   Dacă nu suntem păcătoşi pentru că păcătuim, atunci care este motivul pentru care suntem păcătoşi? Fie că păcătuim fie că nu, tot păcătoşi suntem? Şi dacă ORICUM suntem păcătoşi (fie că păcătuim, fie că nu), atunci la ce foloseşte a nu mai păcătui? Dezlegarea păcătuirii.

   A doua parte a zicerii, “păcătuim pentru că suntem păcătoşi”, concluzionează absurditatea. Distruge libertatea de alegere. Legiferează păcatul prin definiţie. Înainte de a păcătui, deja suntem păcătoşi. Robotism. Cum am putea să nu păcătuim din moment ce suntem păcătoşi? În raport de CE, s-ar face judecata dacă păcătuim pentru că suntem păcătoşi? Dacă păcătuim PENTRU CĂ suntem păcătoşi, în nici un caz VINA nu poate fi a noastră. Atunci a cui?

   Biblia zice: “cine a furat să nu mai fure”. Dacă noţional suntem HOŢI, faptul că furăm depăşeşte alternativa de a nu fura şi ne scuteşte de sfatul biblic, arătându-l ca fără sens. Dar Biblia trebuie crezută şi respectată chiar dacă nouă ni se pare că fie că furăm fie că nu furăm tot HOŢI suntem.

    Desigur, este diferit felul în care a păcătuit Lucifer, Eva, Adam, noi. Lucifer a păcătuit prin sine însuşi, prin răzvrătire, fără o STARE de păcat preexistentă. Eva nu era în STAREA de PĂCAT când a păcătuit, ci a făcut aceasta prin INDUCŢIE dinspre Satana, dar conştient. Adam a păcătuit conştient, dar prin ADMITERE, nici din PLĂCERE, nici ca RĂZVRĂTIRE. Numai în legatură cu noi, cei NĂSCUŢI si nu CREAŢI, se poate vorbi despre o STARE de PĂCAT, sub acuzaţia căreia nu intrăm însă, pentru că deşi în ea, ea NU NE APARŢINE. De STAREA de PĂCAT a lumii, vinovat este Satana.

   Din STAREA de PĂCAT, neutră pentru noi din punct de vedere juridic – neputând fi folosită împotriva noastră ca vină – nu pot apare de la sine păcate cu caracter juridic, încărcate de vină, care să intre la judecată, fără ca noi să ne fi dat consimţământul la ele.

   STAREA de PĂCAT – care nu ne aparţine – şi PĂCĂTUIREA – care ne aparţine pentru că este deliberată – sunt două lumi diferite care nu pot fi conectate una cu alta într-o relaţie de felul PĂCĂTUIM PENTRU CĂ SUNTEM PĂCĂTOŞI. Dacă într-un anume fel de limbaj putem spune că suntem păcătoşi ca STARE PREEXISTENTĂ în care ne-am născut, în nici un caz şi în nici un fel de limbaj nu putem admite că aceasta este CAUZA pentru care suntem păcătoşi, ca ATITUDINE DELIBERATĂ. Aşa dar, de îndată ce STAREA de PĂCAT e pusă în înţelegerea ei normală, zicerea ar fi “Noi nu păcătuim pentru că (deja) suntem păcătoşi ci suntem păcătoşi pentru că păcătuim”.

   În STAREA de PĂCAT la care bănuim că se referă prof. Venden, pot intra “păcate” făptuite, dar nu gândite. Juridic, nu există păcat negândit, (cum ar fi cele care dintr-un motiv sau altul nu am fost puşi în situaţia de a ne da acordul). La acest punct, poate e important să spunem că numai fapta premeditată şi la care am consimţit conştienţi intră în sistemul juridic de judecată cu referire la viaţa sau moartea veşnică. STAREA de PĂCAT a omenirii are legătură doar cu URMĂRILE TEMPORARE ale păcatului şi NU cu ÎNVEŞNICIREA ca ACT de DREPTATE şi RĂSCUMPĂRARE. Astfel gândind, STAREA de PĂCAT este o ANORMALITATE şi nu o situaţie care să ne califice PĂCĂTOŞI. În urmările păcatului, dar nu păcătoşi, decât dacă păcătuim şi nu ne pocăim. A păcătui deliberat, chiar şi în această STARE de PĂCAT PREEXISTENTĂ nouă, e veşnic de grav.

   Din TEZA discutată “Noi nu suntem păcătoşi pentru că păcătuim ci păcătuim pentru că suntem păcătoşi”, lipseşte, intenţionat sau nu, RESPONSABILITATEA.

   Marea Răstignire nu ne mută în cer, ci ne deschide porţile lui să intrăm. Ca să avem POSIBILITATEA de a fi în Împărăţie, a depins de Domnul. Ca să fim în Împărăţie, depinde de noi. SCUZA din TEZA de mai sus, nu doar că NU ne AJUTĂ, dar ne ŞI ÎNCURCĂ.

   A fost doar câte ceva. Ceea ce este mai important, rămâne în seama fiecăruia.

  Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)

 

 

 

 

 

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-