Esperoux, Bouget, Aigoual
Mi-e dor de Esperoux, Bouget, Aigoual. Nu mi s-a făcut dor de ei aşa deodată, acum, ci mi-este dor de ei de-o viaţă, de când pe nevăzuţi, neauziţi, dar pe tare mult iubiţi mi i-am adunat în inimă pentru totdeauna ca pe Şadrac, Meşac şi Abed Nego. I-a desprăfuit prin inspiraţie din istorie, de curând, Preşedintele Conferinţei Generale AZŞ când a propus tuturor slujitorilor de altar ai Bisericii, recenta evanghelizare globală pe cartea Tragedia Veacurilor, evanghelizare care cred că nu se va încheia decât odată cu revenirea Domnului. Unul dintre cele mai frumoase capitole ale acestei cărţi răscolitoare de Biblie şi profeţiile ei, este intitulat simplu, dar cu atât mai semnificativ – VALDENZII. O mie de ani de istorie valdenză păstrătoare de adevăr printr-o lume a minciunii, purtătoare de lumină printr-o lume a întunericului, nu poate fi de mică însemnătate, dimpotrivă. Aşa cum zice Ellen White, este slava iubirii şi dreptăţii divine către omenire.
Pe perioade istorice mari, în perspectiva derulării Planului de Mântuire pe pământ, a fost numită “mia de ani a Valdenzilor” şi aşa a fost. Nu era vorba statistic de poporul Valdenz de la data înscrierii lui în acte oficiale până la data încheierii lui tot în hârtii, găsită de Profesorul Samuele Bacchiocchi, constând în jurul a 800 de ani în scripte, ci de perioada de la prima scânteie de “rezistenţă” în păstrarea adevărului şi până la preluarea torţei lui de către alte mase de oameni pregătite de Domnul. Nu este vorba de nici o neconcordanţă între Ellen White, profet de viziune a marelui conflict şi Samuele Bacchiocchi, istoricul de laborator statistic. Profesorul nu şi-a dat seama, la fel, că nu e nevoie de microscop pentru a găsi pe tiara papală VICARIUS FILII DEI, ci de privirea de ansamblu biblic a profetului care să arate în context de netăgăduit, asociat cu declaraţiile oficiale instituţionale, care este adevărul. S-a întâmplat să-l ascult pe profesor de mai multe ori, ultima dată la Biserica din Palos Verde – California, când i-am cerut o întâlnire particulară pe care mi-a promis-o în două săptămâni. În acel scurt timp însă, profesorul s-a stins din viaţă, datorită unei boli necruţătoare. Desigur, dacă i-aş fi ştiut starea de sănătate, nu-i mai ceream întâlnirea. La scurt timp, eu însumi am experimentat de două ori moartea clinică. Ar fi fost un privilegiu pentru mine să aud înţelesuri pe care nu le cunoşteam, căci dincolo de cele amintite, de nuanţă teologică interpretativă, mi-era dor de Esperoux, Bouget, Aigoual, ca şi acum.
Într-un scurt comentariu despre autoarea versurilor în româneşte ale imnului “O, PATRIA VALDENZILOR”, spre frumoasa memorie a Aurorei Diaconescu – Ionescu, scriam că “am învăţat a muri frumos ca şi ei. Care ei? Dacă s-ar putea asculta, reasculta în câte feluri am cântat, mi-am cântat Esperoux, Bouget, Aigoual, ar fi o mare sărbătoare pentru orice lingvist şi muzician. Probabil doar numărul silabelor ar fi cel corect. Mi-am închipuit pe rând de mii de ori că sunt unul din ei, până la uitare de mine. Când îmi reveneam, o luam de la capăt”. Nu mă îndoiesc de faptul că alţii mulţi au experimentat de-alungul vieţii de credinţă adventă, acelaşi lucru.
Îmi înţelegeţi deci bucuria pe care o împărtăşesc şi cu dumneavoastră, că în materialul prezentat în cursul acestei mari evanghelizări pe cartea Tragedia Veacurilor, Esperoux, Bouget, Aigoual, au fost amintiţi, cântaţi în imnul care nu poate lipsi de oriunde se vorbeşte despre istoria Valdenzilor. Nu-mi închipui că toţi 19 milioane de adventişti de ziua a şaptea, în 2012, au avut o rememorare pe valoarea genuină istorică, dar din ei, dacă măcar un milion au făcut-o, sărbătoarea aducerii aminte a fost nespus de frumoasă. Mulţumesc mult evagheliştilor de Limbă Română care ajunşi la capitotul VALDENZII în evanghelizările lor, au ridicat publicul ascultător pe picioare şi au cântat marele imn, frate cu cel al reformaţiunii “Cetate tare-i Dumnezeu”, cântat la capitolul respectiv, spre redeşteptare şi învioare. De asemenea mulţumesc Mediei Advente care a contribuit prin transmisie la această unică aducere aminte, cum şi mulţimilor de cântăreţi credincioşi ai Bisericii care au evocat marea istorie cu ocazia evenimentelor evanghelistice care au avut loc. Dumneavoastră toţi, pe neştiute, aţi răspuns şi împlinirii dorurilor mele. Dacă inspiraţia vă solicită, puteţi relua momentele istorice ale marilor profeţii până ce încheierea evanghelizărilor pe Tragedia Veacurilor va ajunge la triumful sfârşitului ei în ultimele cuvinte proclamate “DUMNEZEU este IUBIRE” sau şi ori de câte ori dorul de Esperoux, Bouget, Aigoual vă cuprinde şi vă inundă în dorul suprem de venirea Domnului.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
