45
Views

  Tratat de Psihologie neAnalitică

(Fragment III)

Peste puţin se face o jumătate de mileniu de când Martin Luther, Doctor în Teologie, după cum el însuşi spune despre sine “crescut în chiliile mânăstirii şi nu în palatele regilor”, ne este istorie. Nu ştiu dacă pe atunci era în folosinţă cuvântul “doctorand” – şi îmi cer iertare pentru această neştiere – dar bibliografii nu îl folosesc în dreptul său. Cuvântul “doctor” însă era folosit mult înaintea lui mai ales în lumea medicală (Doctorul Luca evanghelistul), iar după perioada apostolică acest prerogativ nou referitor la alte domenii decât medicina a intrat în uz. Putem gândi şi noi – şi sper să nu greşim -, că după doctoratele în ce or fi fost ele absolvite în Egipt, Moise a fost “doctorand” patruzeci de ani în Madian şi cu diploma de doctor primită în faţa rugului aprins şi-a început marea lucrare de eliberare a poporului său. Ne mai putem gândi că Pavel a fost “doctorand” la picioarele lui Gamaliel şi doctor după întoarcerea de pe drumul spre Damasc. Cumva cei doisprezece, UCENICI şi APOSTOLI, îi putem încadra în acelaşi înţeles, cu excepţia lui Iuda, un “doctorand” fals neajuns “doctor” în termenii la zi. Am vorbit şi eu cum zice chiar Pavel, “în felul lumii”, pentru a intra în atmosfera înţelesurilor curente. “Doctorand”, adică încă nu “doctor”, dar aproape “doctor”.

Spun acum câte ceva despre mama mea în context. În una din zilele copilăriei mele, a intrat în curtea casei în care locuiam, un om din sat pe care îl chema Sandu. I-a spus răstit mamei să deschidă adunarea (clădirea în care ne strângeam Sâmbăta), care era în curtea noastră, unde a fost de la începutul ei şi unde este şi astăzi. Mama a deschis-o. Noi, câţiva copii mai mici care stăteam pe lângă mama, ne-am strâns mai aproape de ea şi o urmăream. În adunare, pe peretele din faţă în spatele amvonului era un tablou cu Domnul Isus în Grădina Ghetsemani care ne plăcea tare mult. Omul a ţipat către mama să dea jos tabloul de acolo căci vrea să-l pună în locul lui pe Horia Sima. Parcă visam. Mama nu auzise de acest nume, iar noi cu atât mai puţin. Nu era de prin satul nostru, iar dincolo de el, prin satele apropiate nu ştiam decât cele câteva rude prin măritare. Mama i-a spus că nu dă jos tabloul cu Domnul Isus până nu vine predicatorul. Omul acela a ieşit din adunare ţipând la mama că suntem comunişti şi că o să-i moară copiii de foame. Eram opt şi urma să vină şi al noulea şi foametea se anunţa. Mama i-a răspuns doar atât: “Dumnezeu va avea grijă de copiii mei şi nu vor muri de foame”. Mă întreb acum privind înapoi, când îşi luase mama Doctoratul în Credinţă. Doctorul Martin Luther elaborase cele 95 de teze, ca să ne referim numai la ele, după care simplitatea simplităţii de credinţă a fost zisă “Aici stau, nu pot altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Dar mama?

În acel timp de sărăcie incredibilă mama avea o singură basma. O purta în cursul săptămânii pe dos şi cu colţurile legate la spate, Vinerea o spăla şi zvânta, iar în Sabat o punea pe faţă cu colţurile legate sub bărbie. Aşa făcea ea DEOSEBIREA. Psihologie neAnalitică. Nici vorbă de vreo Analiză Comparată între erudiţia Doctorului Martin Luther, deşi crescut în chiliile mânăstirii şi “analfabetismul” mamei care a învăţat “cititul” la vârsta de patruzeci de ani, pe Biblie. Dar neAnalitic, ceva asemănare parcă este.

Omul care voia să dea jos de pe peretele adunării tabloul cu Domnul Isus în Ghetsemani, a dispărut la scurtă vreme din sat şi nu s-a mai întors până azi. Comuniştii care veniseră fuga şi se grăbeau în lucrarea lor au aflat că era legionar. Noi nu ştiam pe atunci ce înseamnă legionar sau comunist şi mai bine că nu ştiam. Ştiam doar că trebuie să fim buni ca Domnul Isus. Comuniştii când au venit ziceau că suntem legionari. Adică invers. Greşeau şi unii şi alţii, zic eu acum.

A urmat o vreme când venea pe la noi unul care nu era din sat şi deci nu ştiam nici cine era, nici cum îl chema. O întreba pe mama de unele, de altele, dar nu aşa răstit ca primul. Mama povestea predicatorului care venea cam la o lună, dar imposibil să-i zică “împuternicitul” cum i se recomanda. Fenomenul cu “împuternicitul” trecut în “neputinciosul” s-a generalizat, dar nu aceasta este important, ci faptul că orice om credincios lui Dumnezeu şi din orice perioadă de timp este şi va fi confrunat cu “doctoratul” de credinţă personală. Banalizarea terminologiei moderne în această privinţă – care se petrece în lumea seculară -, nu e cel mai bun lucru, chiar dacă termenul s-a încetăţenit necuviincios de mult. E un adevăr de principiu aici, ucenic, slujitor. Sigur, azi nu se mai semnează cu “ucenic”, ci cu “doctorand”, nu se mai recomandă cu “rob al lui Isus Hristos” ca Pavel în Epistolele sale, ci cu “doctor” sau “profesor”, dar să nu pierdem esenţa de credinţă “Eu nu pot altfel” sau “Domnul se va îngriji”, chiar dacă pare prea neAnalitică pentru vremea noastră.

Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-