Tratat de Psihologie neANALITICĂ
(fragment II)
E vorba de vreo sută de ani în urmă. Trecuse mai mult de două veacuri de la Didactica Magna a lui Comenius, episcopul frăţietăţii protestante boemiene care nici vorbă să fi ajuns în sătucul bunicului meu, iar pedagogia lui Makarenco deşi cumva contemporană, nu trecuse Prutul şi mai bine aşa. Istorie deci, neinfluenţată “analitic”. Aşa cum a fost. Nici măcar sub influenţa adventismului – care deşi se ivise pe meleaguri –, nu apucase o determinare. Limbajul în privirea înapoi la acele timpuri este cel luat în înţelesurile de prin Biblie. “Mânie”, de exemplu, nu însemna “ură”, “răzbunare”, ci o teribilă manifestare de necăjeală în urma unei întâmplări rele, “blestem” nici vorbă să însemne dorinţa de a se petrece rău cuiva, ci descărcarea în jeluire a unei imense cantităţi de dezacord în legătură cu ceva nepotrivit ce avusese loc, etc.
Aşa dar, aprig la mânie era bunicul meu, dar bun până la Dumnezeu. Nu pregeta o clipă să certe, dar tare-i mai plăcea să ierte. Când primprejur se întâmpla vreo neomenie, dintr-odată ochii-i străfulgerau de mânie. Când încercai să-l înşeli sau să-l minţi, scăpăra câte ceva a blestem printre dinţi. Altfel, privirea îi era lăcrimată de drag, iar vorba frumoasă ca un colind peste prag.
Şi odată s-a întâmplat ceea ce nu era dorit a se întâmpla. Bunica a greşit ceva, nu mai ştiu ce, de-ale casei bineînţeles, de-ale bătăturii sau ogrăzii, a luat foc un coteţ din cauza ei, a căzut un ied într-o groapă sau ceva de felul acesta şi bunicul s-a necăjit tare de tot. După ce a limitat paguba, de necaz, de dezacord cu cele ce se întâmplaseră sau de ce altceva credeţi dumneavoastră, dar gândind frumos şi drept despre cauză, bunicul s-a dus în bojdeuca lui, a luat singura căciulă pe care o avea, a pus-o pe tăietorul din mijlocul ogrăzii şi a tăiat-o cu barda în bucăţele mici de tot în timpul acestei ciudate ceremonii murmurând ceva încet pentru el. Când a terminat s-a îndreptat spre bunica ce-l urmărise tot timpul plângând în basma şi i-a zis doar atât: Gata muiere, duse-i căciula la tăiere. Nici n-a lovit-o, nici n-a-mbrăţişat-o, aşa că pedagogii de mai încoace de Comenius nu au ce comenta cu privire la această întâmplare, iar psihanaliştii n-au ce analiza. Aşa a fost şi gata. Pe-atunci şi pe-acolo nu era ‘iartă-mă”. Iertarea era inclusă în părerea de rău, de obicei manifestată în plâns, fie că făcea parte din iertarea cerută, fie că din cea oferită.
Nici nu-l analizez pe bunicul, nici nu-l deduc, nu-l justific, nu-l condamn, îl povestesc doar. Dacă vreun counseler de azi vrea să-l plaseze în vreun capitol, în vreun paragraf al codurilor psiho-pedagogice analitice în mare număr, nu-l opresc, e liber s-o facă. Eu însă n-am ce să mai adaug, n-am ce să mai scot din acest crâmpei de istorie. Vreau să mai spun doar că după această întâmplare care avusese loc probabil în una din zilele de început ale acelei săptămâni, Vineri dimineaţa ce a urmat ne trezim cu bunicul îmbrăcat de adunare cu Biblia cea veche-veche în mână şi uitându-se la noi ne-a zis: voi ce faceţi? Nu începem lecţiunea? Ce-i cu oala aceea pe foc? Era clar că bunicul credea că e Sâmbătă dimineaţa. Mai era clar că aceasta se petrecea pentru că după întâmplarea cu tăierea căciulii voia ca Sabatul să vină cât mai repede şi trăia în prealabil vindecarea.
Când era el supărat de ceva, şedea mai mult pe la vie ca un împărat până i se vindeca rana din bătălie. Altădată se juca cu noi până adormea. Noi chicoteam, el în somn mârâia de parcă alunga de la oi vreun lup, de parcă se certa cu vreun urs care venise la stup.
Bunicul, nu era o persoană doar, era şi un fenomen. Când fioros, ca sub vijelie o mare pădure, când blând ca mesteacănul de sub zăpadă gata întreaga iarnă să îndure. În ultima vreme îşi mângâia mustaţa ca şi cum îşi cântărea şi pe-o parte şi pe alta viaţa şi deodată nu l-am mai văzut de parcă totul doar mi s-a părut. Aprig la mânie, dar bun de tot aşa mi-a rămas bunicul în minte şi cu tot textingul psihanalitic de ultimă oră, lumea nu mi se pare că a mai dat înainte. Câte ceva din altceva că mare este Dumnezeu în dragostea Sa.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
