Tratat de Psihlogie neAnalitică
(Fragment)
Am de mărturisit că sunt obosit de Tratatele de Psihologie Analitică, mai ales de când aşa zisa Psihologie – de sorginte seculară -, şi-a dat mâna cu aşa zisa Democraţie – de sorginte fără de lege. Mă odihnesc în Psiholgia Biblică -îndemnurile Duhlui Sfânt şi Democraţia Biblică în care Dumnezeu dă libertate deplină omului, dar sfătuieşte cu dragoste şi avertizează solemn asupra urmărilor. A confunda Respectarea Ordinei cu ABUZUL şi Propovăduirea Ascultării de Dumnezeu cu INTOLERANŢA, mi se pare lipsa unui minim de discernere. Datul buzna către teme de doctorat privind ABUZUL şi INTOLERANŢA în familie şi societatea religioasă, cu oricâtă motivaţie s-ar veni, îmi dă de gândit. Cel puţin în familia şi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, aceste probleme sunt cazuistică – nefericită desigur -, dar nu reprezentativă, emblematică. Am fost solicitat să scriu poezioare şi cântecele în această privinţă pentru vârsta mică-mică, de câţiva anişori, prin care copilaşii să fie învăţaţi să recite sau să cânte ziceri cu “stai departe de mine”, “te rog să nu mă atingi”, “eu sunt al meu”, “nu-ţi permit”, “fac ce vreau”, “te spun la poliţie”, etc. etc. Cu tot riscul de cineva bolnav spiritual care ar merita aşa slogane, a promova astfel de mentalitate mi s-a părut odios. Am refuzat. Plânge copilul la naştere, primul ţipăt, şi nici chiar Psihologia Analitică nu-l consideră Abuz. Va zâmbi curând.
Aproape timp de o viaţă în urmă, tata l-a trimis pe fratele meu cel mai mare să ducă o unealtă unui vecin care i-o ceruse cu împrumut. Era dimineaţa de vreme şi nu era de bănuit ceva deosebit a se întâmpla. Fratele meu s-a întors şi tata l-a întrebat:
– Era vecinul acasă?
– Era, a fost răspunsul.
– Ai zis Bună Dimineaţa când l-ai văzut?
– N-am zis.
– Cum?… N-ai zis Bună Dimineaţa vecinului?
– N-am zis, a răspuns necăjjit fratele meu.
Se aşezase pe un scăunel de lemn cu trei picioare şi cu obrajii în palme privea în jos. Plângea.
– Chiar n-ai zis Bună Dimineaţa?… îl întreba tata, sau mai bine zis întreba tata, sau şi mai bine zis se-ntreba tata cu voce tare, dând ocol fratelui meu care se făcuse una cu scăunelul pe care sta. Şi întreba mereu de parcă aştepta de undeva, de altundeva, de la cineva, de la altcineva, oricine, să audă “da, am zis Bună Dimineaţa”, dar degeaba. Plângea şi el.
– Chiar n-ai zis?….
– Nu, n-am zis…
Şi noi, mama şi ceilalţi mai mici, căci mai eram încă mulţi, cu lacrimile date şi nouă, şedeam retraşi prin colţuri, nu de frica tatălui, şi nu ştiam de ce, dar de ceva, totuşi.
Mi-era milă de tata. Aş fi vrut să fiu tata, nu ca să fac eu altceva decât el, ci ca să trăiesc eu ce trăia el, să-l scutesc pe el. Mi-era milă de fratele mai mare. Aş fi vrut să fiu el. Nu pentru că m-aş fi descurcat mai bine, ci doar să-l înlocuiesc plângând la fel ca el, în locul lui.
Şi tata a început să-şi facă treburile zilei – căci multe şi de nevoie mai erau – şi ofta, şi din când în când mai trecea pe la scăunelul pe care parcă înlemnise fratele meu, “chiar n-ai dat Bună Dimineaţa”…zicea încă de-adevărat, sau doar mi se părea mie că încă mai zice. Aşa ne-a ajuns prânzul, fără tragere de inimă de a înghiţi ceva, deşi pe vremea aceea foametea nu ne lăsase mai nimic de înghiţit.
S-a făcut şi seară, şi tata parcă deloc vindecat de întrebarea lui, dar istovit de muncă şi de detoate, s-a împiedecat de laviţă, a căzut pe ea şi a adormit oftând prin somn. Fratele mai mare s-a ridicat de pe scăunel buimăcit de aşa întâmplare şi s-a cuibărit pe laviţă lângă tata. Mama i-a acoperit cu aceeaşi învelitoare. Mama nu a luat partea nici unuia în această întâmplare. Nu se ştia pe atunci a se lua partea cuiva. Lucrurile se întâmplau şi gata. Probabil nu considera pe nici unul dintre ei vinovat. Nu era o problemă de dreptate sau nedreptate, ci de BUNĂDIMINEAŢA, superioară unei dreptăţi sau nedreptăţi de circumstanţă. Şi nu era pe atunci a spune “altă dată să zici Bună Dimineaţa” din partea tatei şi nici “tată, te rog să mă ierţi” din partea fratelui. Pe atunci doar “se părea rău”. Mai încoace, în perioada Psiholgiei Analitice ajunsă şi pe la noi, “părerile de rău” au fost înlocuite cu “superba comunicare”. Zici “iartă-mă” şi gata, totul e rezolvat.
Şablonul de astăzi aplicat la situaţia de atunci, ar fi însemnat că tata la puşcărie pentru abuz în familie, că fratele cel mare al nostru la spital pentru un timp pentru analize psihice şi apoi, în cel mai fericit caz dat în grija institutelor de asistenţă socială pentru “recuperare”. Cât, nu se ştie. Mama, ceilalţi opt rămaşi? Vă închipuiţi. Pe drumuri.
De atunci, tata n-a mai întrebat niciodată pe nici unul din noi dacă am zis “bunădimineaţa” (scriu aşa căci Bună Dimineaţa devenise “bunădimineaţa”). De atunci nici unul din noi nu a trecut pe lângă cineva fără “bunădimineaţa”. Nici un conflict psihologic şi mai ales fizic nu a avut loc între vreunul din noi şi tata şi nici între vreunul dintre noi şi altul dintre noi. Fratele meu mai mare a fost predicator al Evangheliei toată viaţa. Au murit şi tata şi mama şi fratele mai mare, şi alţi cinci dintre noi în încredinţarea întâlnirii cu Domnul. Nici un necaz făcut Bisericii sau societăţii. Cât despre ABUZ sau INTOELRANŢĂ nici vorbă. Pe coperta unei cărticele către copii este scris, “Bună Dimineaţa fetiţă, Bună Dimineaţa băieţel”.
Aşa dar BUNĂ DIMINEAŢA tuturor!
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
