“UNIREA CREDINŢEI” nu înseamnă UNIREA CREDINŢELOR
De fiecare dată când citim din Sfânta Scriptură să ne amintim de întrebarea lui Filip pusă etiopianului “Înţelegi tu ce citeşti”? Şi tot de fiecare dată să nu uităm răspunsul primit “cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva”?
Modelul propus nu este uşor de acceptat pentru că de obicei mulţi dintre noi ne-am simţi jigniţi de o asemenea întrebare – considerând că suntem destul de capabili să înţelegem ceea ce citim din Scriptură-, suspectând de mândrie pe cel care ne-ar întreba. Şi mai greu ne este să dăm răspunsul pe care l-a dat etiopianul, considerând un act de umilire faţă de INTRUSUL mândru în posibilităţile noastre de discernere. Dialogul firesc este: ÎNŢELEGI? Bineînţeles că ÎNŢELEG!, la care poate se mai adaugă “înţeleg chiar MAI BINE decât tine”! Acest lucru se întâmplă pentru că lipseşte de la dialog DUHUL DOMNULUI, din cazul modelului biblic propus a fi CITIT şi ÎNŢELES, care atunci era prezent coordonând totul, sau mai frumos, aşa cum zice Scriptura “CĂLĂUZIND”.
Citim din Epistola apostolului Pavel către Efeseni 4, 13: “până vom ajunge toţi la UNIREA CREDINŢEI”, după ce cu foarte puţine versete mai înainte spusese “… este o SINGURĂ CREDINŢĂ”. Ar fi de înţeles că este vorba de UNIREA NOASTRĂ în SINGURA CREDINŢĂ şi nu de UNIREA CREDINŢELOR de către noi, în una singură. De fapt, în Biblie nu găsim scris decât de CREDINŢĂ şi nu de CREDINŢE. Cu toate că sunt arătate ABATERI de la CREDINŢĂ, acestea nu sunt socotite ALTE CREDINŢE pluralizând CREDINŢA. Din aceasta reiese că nu ceea ce crede omul înseamnă CREDINŢA, ci ceea ce spune Dumnezeu. Nu s-ar înţelege că dacă omul nu mai crede ceea ce a spus Domnul a făcut o ALTĂ CREDINŢĂ, ci doar că s-a depărtat de CREDINŢĂ. Fiecare crede ce vrea şi cum vrea. Această libertate îi este dată omului, odată cu responsabilitatea. Dar CREDINŢA, cum iarăşi zice Scriptura “data odată pentru totdeauna sfinţilor” este singura şi nu poate fi umblat la ea. Omul o poate nega pentru sine, dar nu şi pentru alţii, nici măcar prin dictare şi impunere. Ea este intangibilă şi deşi la îndemâna oricui, neafectată de nimic şi de nimeni.
Presupun că eu citesc din Scriptură ca etiopianul – chiar cu voce tare ca să mă conving pe mine însumi pe deplin -, pasajul “până vom ajunge toţi la UNIREA CREDINŢEI”, iar dumneavoastră mă auziţi citind şi mă întrebaţi “înţelegi tu ce citeşti”? Fără Duhul Domnului prezent – cum a fost în modelul biblic prezentat mai sus -, răspunsul ar fi “sigur că înţeleg”. Şi ca să dovedesc acest lucru, explic. Înţeleg că TOATE CREDINŢELE, îndeosebi cele creştine, adică în subconştientul meu bisericile cu crezuri diferite, vor face un efort de negociere de crezuri destul de mare pentru a se înţelege între ele într-unul singur care s-ar chema universal, ca să credem toţi la fel şi să dispară diferenţele. Termenul cunoscut este ecumenicitate. Unii veţi zice “foarte bine înţeles”, alţii veţi zice “nu înţelegi nimic din ceea ce citeşti”, iar eu, pentru că nu vin ca etiopianul de la închinarea la templu, prefer să aţipesc un pic în carul meu până mai trece pustia asta de viaţă, considerând că sunt destul de apt la înţelegere să aleg UNA din CREDINŢE, sau CREZUL ECUMENIC, atunci când va fi cazul, autodeclarat CREZUL CREZURILOR ce prin emfatica titulatură să nu mai fie îndrăzneală de a-l discuta.
Într-un sistem global religios, STANDARDIZAREA este primul obiectiv căci altfel globalizarea nu funcţionează. Se cheamă UNIREA CREDINŢELOR. Nimic de obiectat. A nu se înţelege însă că prin aceasta se ajunge la UNIREA CREDINŢEI. Înţelesul biblic al CREDINŢEI ca entitate de folosinţă divină în cadrul Planului de Mântuire nu este de a o uni pe ea pentru noi, ci de a ajunge toţi la ea, aceeaşi. La acest proces de înţelegere, Duhul Domnului este de importanţă vitală în călăuzire.
Nu situaţia de abecedare a Sfintelor Scripturi este cea anormală, ci consideraţia că nu ai nevoie de ÎNVĂŢĂTOR pentru intrarea în lumea înţelegerii, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul etiopianului, dar se cam întâmplă cu noi. Apoi, mai periculoasă chiar, este situaţia unei abecedări greşite a Sfintelor Scripturi prin care înţelegerea falsă a fost deja instalată, subliniată în trăiri şi devenită lege de conduită. Schimbarea unei înţelegeri greşite este mult mai greu de făcut decât o înţelegere bună spre care se porneşte de pe un teren neutru, fără vreo abordare încă. De exemplu, aproape imposibil de instaurat în lumea creştină imaginea profetică despre OMUL FĂRĂDELEGII ca fiind personajul negativ de mărime planetară în zilele de pe urmă din moment ce a intrat în uz în mod greşit că acest personaj va fi ANTICRISTUL. Cine şi cum mai poate înţelege că Scriptura vorbeşte de UNIREA CREDINŢEI când în statistici imense se practică înţelegerea greştiă că e vorba de UNIREA CREDINŢELOR? Numai Duhul Domnului călăuzeşte la acelaşi fel de înţelegere a Sfintelor Scripturi.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
