16
Views

   “Mă gândesc la Cântările Mele noaptea”

                                                (Psalmul 77,6)

Viaţa spirituală a poporului Israel era întreţesută cu Sfintele sale Cântări. Ele făceau parte din tezaurul lor de suflet purtat de-alungul pribegiilor şi fără de care sărăcirea de făgăduinţe i-ar fi pustiit mai mult decât lipsa de pâine şi apă.

“Dulcele cântăreţ al lui Israel”, David, nu era un “trubadur” îndrăgostit de sunetele harpei lui, ci un dedicat profund înţelesului CÂNTĂRILOR, în legământul de mântuire dintre Dumnezeu şi om, domeniu inepuizabil de credinţă, de credincioşie, de devoţiune. CÂNTAREA cea SFÂNTĂ nu a început şi nici nu s-a terminat cu David, dar el a preţuit-o, a îndrăgit-o şi a transmis această moştenire din miile de ani de mai înainte de el în miile de ani de după episodul său. Războaiele lui cu aşa zisele biruinţe şi victorii, sunt eclipsate de Pslamii săi. “Cântarea lui Moise” trecută ca IZBĂVIRE prin propriile sale experienţe, o lega în devenire de “Cântarea Mielului”, – profetic introdusă în psalmii săi – pe care îi topea în cele două prezenţe pe “marea de sticlă amestecată cu foc”, imagine cerească de început al veşniciilor, cântarea “biruitorilor”. “Biruitorii fiarei” aveau nişte fraţi de “biruinţe” amintiţi în toată Scriptura, de la Abel care a “biruit” asupra lui Cain prin ascultare de Domnul, până la “celui ce va birui”, concluzie absolută a îngerului fiecărei din cele “şapte Biserici” din Apocalipsa.

Cele de mai sus nu sunt o speculaţie de comentariu ci o realitate contextuală. Când David zice “Mă gândesc la Cântările Mele noaptea”, nu era vorba de cântările făcute de el numai, ci în special la Întregul Repertoriu de Cântări al poporului lui Dumnezeu din întreaga istorie a lui şi apoi în veşnicie. În prealabilul zicerii sub observaţie, regele conturează acest înţeles în cuvintele din versetul 5, “Mă gândesc la zilele de demult, la anii de odinioară..” iar apoi transcede mesajul său din versetul 6 pe ce va urma, folosind termenul “totdeauna” în versetul 7, “Va lepăda Domnul pentru TOTDEAUNA”?, de unde răspunsul scos din însăşi întrebarea, adică NU, DIMPOTRIVĂ. Absolut că David ştia Cântarea lui Moise şi “se gândea noaptea la ea”, mai presus de cele scrise de el şi o adoptase (a nu se înţelege “adaptase”), exact aşa cum era, cum de fapt şi toate celelalte cântate la Templu, indiferent “a cui”, erau “ale lui”. El “se gândea noaptea” nu cum să le “dreagă” ci cum să şi le însuşească aşa cum erau. Atunci când Satana a vrut să-i prezinte Domnului un înţeles greşit al “Cântărilor lui David”, a fost trimis la înţelesul corect, “nemodificat” al psalmului.

Nu pentru a-i necăji pe ideologii uniunii europene sau ai globalizării, ci pentru înţelesul matern şi patern al cuvântului care se transformă în “patrie cerească”, îmi permit să numesc “patrimoniu” sfânt de Cântări ceea ce Scriptura numeşte “Cântările Sionului”, termen dincolo de orice graniţe geografice şi sociale, dar fără seamăn de înţeles ca apartenenţă – Domnului Mântuitorul.

De ce “noaptea” se gândea împăratul la aceste Cântări? Probabil pentru că treburile împărăţiei fiind prea multe nu-i dădeau răgaz destul ziua. Era o răbufnire de suflet. El nu era un levit profesionsit care cânta ca o meserie a lui din care trăia. Şi, dacă se mai poate vorbi cât de cât de cineva “plătit să cânte”, mai puţin sau deloc se poate vorbi despre cineva “plătit ca să scrie cântări” să se mai şi gândească noaptea la ele. Vai de ele ce fel de cântări ar ieşi! De aceea “noaptea”, înseamnă sacrificare, adică pe degeaba, adică din drag, din revărsare de iubire. Ziua, pe plată, se inventează sintetizatoarele. Noaptea, pe degeaba, izvodesc în murmure şi freamăte, stelele şi munţii şi izvoarele. Probabil că generalul Ioab nu prea ştia la ce se gândeşte regele său noaptea, bănuindu-l de niscaiva planuri şi tactici şi strategii de războaie dacă nu pur şi simplu de dormit şi gata. Nu-mi închipui că David – cum se zice în termeni moderni – punea ceasul să sune la o anume oră din noapte pentru a se gândi la “Cântările lui”, ci mai de grabă că nu putea adormi fără să se gândească la ele şi când adormea, ele făceau subiectul visurilor sale. Nu era o intrare într-un “program tehnic” de împărţire a timpului cum se străduisec unii spre perfecţiune, ci o stare de dragoste naturală răspuns la dragostea lui Dumnezeu care se cheamă “mai întâi”, şi la care răspundea şi el dintr-o convingere de necontestat. Frumoasa “povară” a recunoştinţei faţă de bunătatea lui Dumnezeu cu el, îi acoperea nopţile în Cântările Sfinte de răspuns la ea cum se cuvine.

CÂNTĂRILE fac ÎNVĂŢĂTURA mai uşor trăibilă, mai natural manifestată. Când ele ne devin o stare de suflet de-alungul drumului nostru de peregrini către marele aleluia de întâlnire a mântuiţilor în Împărăţie, înseamnă că le-am înţels rostul deplin.

Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-