Sfârşitul vine pentru că gheţarii se topesc? Sau gheţarii se topesc pentru că SFÂRŞITUL vine? A venit?
Este doar o întrebare de acest fel, din nenumăratele şi pe tot felul de alte subiecte. Cuvântul “SFÂRŞITUL”, folosit aici, este cel de înţeles biblic, adică momentul când sub hotărârea divină istoria de păcat a acestei lumi va fi încheiată şi va începe lumea veşniciei plănuită de Dumnezeu prin răscumpărarea fiinţei umane, iar în concepţia celor ce nu cred în Dumnezeu, un SFÂRŞIT pur şi simplu.
Dacă SFÂRŞITUL vine pentru că gheţarii se topesc, atunci trebuie făcut ceva ca ei să nu se mai topească. În acest context este numai responsabil un KIOTO, ba chiar un MEGA KIOTO la care toată speţa umană să pună umărul, după regulile pe care MARELE institut al supravegherii planetei pentru salvarea ei de la pieire, le va stabili . Şi gata. Că gheţarii vor veni peste KIOTO total şi definitiv nu ştim, dar cel puţin ne-am opus acestui monstru fără judecată care ameninţă cu năpustirea către Ecuator. Când nu poate face faţă NATURII (termen convenţional), omul o numeşte OARBĂ, fără să se-ntrebe mai întâi dacă nu cumva el este orb când îi ultragiază legile. Când NATURA îi iese în întâmpinare şi îi oferă beneficii, omul se încumetă şi scrie pe steagul prostiei lui “OMUL ÎNVINGE NATURA”, O SUPUNE (după Marx). Face el, omul, ceva ca ori s-o biciuiască, ori s-o zeifice. Numai în relaţie normală cu ea nu stă.
Cei care spun că SFÂRŞITUL vine pentru că gheţarii se topesc, nu se gândesc probabil la SFÂRŞITUL de înţeles biblic şi dau în politică de angajare a resurselor lumii în lupta împotriva acestui SFÂRŞIT prin sine însuşi. Departe de noi gândul de a “critica” astfel de proiecte! Asta e înţelegerea, asta e acţiunea. Se acţionează fără să se ştie de ce. Mai glumesc unii, tot dintre ei, fiindcă nici ei nu prea cred ce spun, că “planeta se încălzeşte prin răcire”. Poate are un efect de contrabalans gluma, dar la urma urmei, nu se glumeşte pe tema de viaţă şi de moarte.
Trecând la acea parte din populaţia lumii care crede în Dumnezeu şi leagă SFÂRŞITUL de planurile Lui, găsim diferenţa enunţată la început, că SFÂRŞITUL vine pentru că gheţarii se topesc (unul dintre fenomenele naturale) sau că gheţarii se topesc pentru că SFÂRŞITUL vine. Dumneavoastră ce credeţi? Credeţi că Domnul vine pentru că semnele venirii Lui se împlinesc? Sau semnele sunt o însoţire a venirii Lui?
Poate cineva să spună că nu e nici o diferenţă şi că am creat această speculaţie din motive novatoare, că e tot una. Iată SEMNELE, iată SFÂRŞITUL, sau iată SFÂRŞITUL, iată SEMNELE. Ce tot mai discutăm? Da şi nu.
În înţelesul meu, pe care-l împărtăşesc frăţeşte cu Dumneavoastră fără teama de obiecţiune, critică, acuzare din partea cuiva, este că – într-un limbaj de care nu sunt mulţumit dar care e adevărat – există o PRIORITATE, un ceva MAI ÎNTÂI, un fel de CAUZĂ şi EFECT, un fel de SUBIECT şi PREDICAT.
Când mă refer la “MAI ÎNTÂI”, nu înţeleg sensul imediat în timp, cronologic, sens în care desigur semnele sfârşitului preced SFÂRŞITUL, ci la IMPORTANŢA evenimentului în care semnele nu joacă rolul decât de anunţare, de însoţire. Rol important? Foarte important. Dar ele slujesc SUBIECTULUI. Înţeleg mai bine VENIREA DOMNULUI când am CENTRUL de GREUTATE al CREDINŢEI MELE pe ea, ca eveniment cert. Se topesc gheţarii. Vine Domnul. Câţi gheţari trebuie să se topească? Toţi? Pe urmă vine? Poate veni Domnul chiar înainte de a se topi toţi gheţarii?
În venirea Sa, Domnul nu este LEGAT de semne, ci ÎNSOŢIT de semne.
În lumea seculară, COMBATEREA SEMNELOR SFÂRŞITULUI este o copilărie. Cel mai înalt institut ştiinţific de supraveghere a supravieţuirii planetei demonstrează iminenţa fenomenului şi îl dă pe mâna factorilor executivi şi în urma măsurilor luate, mare ar fi minunea de măcar un singur gheţar ar rămâne netopit şi termometrele planetei să arate măcar pentru o zi temperatura optimă. “Mori de vânt”, zice românul. Joacă. Se umflă baloanele festive ale inteligenţei şi puterii omului necuvenit de mult şi se sparg.
Domnul vine. El ştie când vine. Azi sau mâine. Deşi semnele de azi se pot dubla mâine, nu înseamnă că cele de azi nu sunt autentice, dimpotrivă. Cât priveşte timpul ca noţiune reală, acel “nici grabă, nici întârziere” cred că este mai curând decât înţeleg şi simt. El vine în timp ce eu mai caut încă un semn pentru “demonstararea” că vine, El poate veni când gheţarii s-au oprit parcă la locul lor străvechi datorită eforturilor umane de prevenire a sfârşitului prin cataclism planetar. Nu trebuie să “ne dăm sufletul de groază” de cele ce vor veni şi iată-le vin, ci să ne “ridicăm privirile spre cer căci izbăviea noastră se apropie”.
Din cer izbăvirea? Nu de la KIOTO?
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
