APLAUZE
În Biserică oficialii nu pot rezolva problema “aplauzelor”. Neoficialii nici atât.
Uneori între oficiali şi neoficiali sunt totuşi relaţii bune, bucurii şi dureri comune, precum şi aceleaşi percepţii şi dorinţe de bine.
Fac parte din a doua categorie şi pentru că niciodată n-am făcut parte din prima, mi-e mai uşor să spun câte ceva despre acest câte ceva. Am acceptat deci, – la rugămintea unui oficial -, să scriu câte ceva despre “aplauze” în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea în înţelegerea şi a lui şi a mea că e mai bine aşa, să fac eu lucrul acesta. Nu vă speriaţi că nu e vorba de un oficial de grad înalt ca funcţie cum ar fi de exemplu primii o sută în ierarhia Bisericii, ci pe undeva mult mai spre rândul al doilea, dar oricum oficial.
Absolut că “aplaudarea” vine din “aşa îi vine omului să-şi manifeste bucuria, aprecierea, mulţumirea pentru ceva prin baterea din palme”. Uneori este de “plăcere”, alteori, nu prea ştiu de ce şi în cel mai rău caz, este când cineva bate din palme de bucurie – ce fel de bucurie -, de răul care i se întâmplă altuia, altora. Nu intră în discuţie aceste cazuri “prăpădite” de apaludare ci doar cele care cumva ar putea fi “considerate” autentice, şi mai ales, dacă în această privinţă să fie o regulă sau nu.
Mai întâi poate ar fi bine a face diferenţa între a “bate din palme” şi a “aplauda”.
Ceva mă face să cred că în starea de bucurie descrisă în 1 Samuel 4, 5: “… tot Israelul a scos strigăte de bucurie, de s-a cutremurat pământul”, s-a “bătut din palme” dar nu s-a “aplaudat”. Ceva mă face să cred că în starea de “bucurie” din ziua când “Irod s-a îmbrăcat cu hainele sale împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea” şi “Norodul a strigat, glas de Dumnezeu, nu de om”!, “s-a aplaudat” nebuneşte şi nu “s-a bătut din palme”.
Nimeni nu poate IMPUNE sau INTERZICE aplaudarea în Biserică. Nici măcar Conferinţa Generală. Ea poate recomanda eventual – deşi nu se întrevede -, poate sfătui în Manualul Comunităţii una sau alta şi cam atât. Este posibil ca la îndemnul – mai ales al oficialilor în care masele de credincioşi, normal, au mai multă încredere spirituală -, unele comunităţi să-şi înceteze aplauzele în cadrul serviciilor divine, altele nu, şi se merge mai departe fiecare pentru sine şi liber să se asocieze sau nu cu cel care aplaudă sau cu cel care nu aplaudă. De pedepse, nici vorbă.
Ce am putea să mai observăm este realitatea că “aplauzele” vin în Biserică din lumea seculară şi niciodată până în zilele noastre nu au făcut parte din ceea ce Biblia numeşte “rânduieli” în ceea ce privşete trăirea spirituală. Interesant că chiar şi în secularism “aplaudarea” este recomandată în limitele “bunului simţ”. Ceea ce se numeşte “aplaudarea la scenă deschisă” , “ovaţionarea”, “aplaudarea frenetică” etc. repugnă şi unora care nu sunt de partea considerentelor religioase, morale, ci doar seculare, etice.
George Enescu ruga publicul să nu aplaude după ce el performa ceva. Considera mesajul distrus de aplauze şi performarea inutilă. Cu mici excepţii, publicul ştia acest lucru şi-l respecta.
Închipuiţi-vă o sală de concert într-o tăcere deplină după performarea muzicianului şi plecare acasă a fiecăruia într-o pătrundere în sine însuşi, şi mai închipuiţi-vă un ropot de aplauze într-o biserică după ce corul şi-a încheiat imnul cu foarte semnificativul “amin”.
Ne cam dor astfel de închipuiri, nu-i aşa? Sau dacă nu ne mai dor parcă tot ne deranjează. Ce-ar fi ca după “Amin, vino Doamne Isuse” cu care se încheie Biblia spus de la amvon, să urmeze ovaţii. Chiar că aş întreba fiindcă tot nu prea mai am ce pierde: presupunem că un predicator foarte bun şi dotat în oratorie face un crescendo de idei şi de prezentare că se întâmplă ceea ce se numeşte “ridică sala în picioare”. Oare chiar nu se mai poate sta pe scaun? Oare nu se mai poate interioriza ceea ce a spus încât să-i încremenească ascultătorului palmele?
Nici vorbă de reţinut bucuria cuiva prin acest câte ceva despre aplauze. De reţinut sau micşorat “spectacolul” însă, chiar că mi-ar pare bine dacă s-ar întâmpla.
Fenomenul în degradare – BUCURIE – VESELIE – PETRECERE, îngrijorează pe mulţi. BUCURIA este fără spectacol, cu o arătare minimă căci ţine de interior. VESELIA este la hotarul către spectacol al BUCURIEI. Este o mare păcăleală această zonă. PETRECEREA este doar spectacol, ba chiar o degradare şi a lui. Vai, PETRECEREA, este PE – TRECERE, o orbire că VEŞNICIA este dată pe un MOMENT.
De când cu David vrând să NUMERE poporul şi sfătuit să nu-l numere şi cu ce a ieşit din NUMĂRĂTOARE, sunt foarte reţinut la STATISTICI. M-am încumetat totuşi la “care cântec a fost cel mai cântat ultimul an în comunitatea mea”? A ieşit… “mulţi ani trăiască”! Desigur cu variantele lui “la mulţi ani cu sănătate” şi “şi cin’ să mai trăiască”. Şi eu care speram să fie “Domnu-i iubirea”!
În aşa stare de lucruri, “aplauzele” apar natural, adică NENATURAL.
Şi totuşi, libertatea de alegere este deplină şi eu o respect.
Oricum, presupunâd o “greşeală” a nu se aplauda când, unde şi cum trebuie, nu este de comparat cu aplaudatul când, unde şi cum nu trebuie.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
