Din viața mea nu s-a scurs foarte multă vreme. Douăzeci și unu de ani nu înseamnă nici măcar un sfert din cât a trăit străbunicul meu. Și totuși, în această scurtă perioadă, am fost rănită și am rănit, la rândul meu, destul de mult. Nu, nu mă refer la rănile fizice, ci la acele răni ușor de produs, dar greu de vindecat, cele ale sufletului. Tocmai de aici ideea unui asemenea subiect.
Citind textul din Ieremia 6:14, „Leagă în chip ușuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: <<Pace! Pace!>> Și totuși nu este pace!”, nu am putut să nu mă întreb de câte ori nu am aplicat și noi plasturi peste răni care trebuiau operate și ne-am mulțumit în schimb doar să le acoperim, ajungând să fim deținătorii unor minunate inimi cârpite? continuarea aici […]
