“O tragedie nu trebuie neapărat să includă sânge și moarte; este îndeajuns să fie strabătută de acea tristețe maiestoasă care este esența tragediei”.[1]
Tristețea este la jumătatea drumului dintre bucurie și durere, un „fel de penumbră sau de clar-obscur”. Tristețea nu e violentă sau brutală prin ea însăși, dar poate distruge permanent sufletul care îi permite o ședere prelungită. Tristețea este un alt ucigaș tăcut al sufletului pentru că „un duh mâhnit usucă oasele” [2]. Tristețea este totdeauna o partitură minoră care, ascultată adesea, te aduce la disperare. Tristețea poate fi o consecință a unei plăceri deviante, a unei dureri existențiale sau a trădării iubirii ce ai purtat-o pentru celălalt. continuarea aici […]
