Nişte prieteni îmi spuneau odată că suntem justificaţi înaintea lui Dumnezeu şi mântuiţi „numai” prin credinţă – ceea ce pare a fi o afirmaţie biblică. Amicii aceştia înţelegeau mântuirea doar ca iertare, ca un transfer juridic şi, mai târziu, fizic din lumea morţii în lumea nemuririi. De aceea, referirile bătrâneşti la „formarea unui caracter pentru cer” erau interpretate ca erori religioase grave, semn al legalismului şi al perfecţionismului.
Aţi găsit voi în Biblie cuvântul caracter? Erezie curată! Ce caută caracterul în lumea libertăţii evanghelice, a harului uimitor care-i acceptă pe păcătoşi aşa cum sunt? Oare nu-şi dau seama aceşti farisei, care tot vorbesc despre sfinţire şi caracter, că omul nu poate avea un caracter acceptabil înaintea lui Dumnezeu? Prin urmare, dacă acest caracter ar fi condiţie pentru mântuire, nimeni n-ar putea împlini condiţia.
Vă sună familiar aceste cuvinte?
Mie da! Iar implicaţiile mă îngrozesc.
Dar ce este mântuirea, din perspectivă biblică? Cuvintele sunt de regulă tributare culturii. În limba română, termenul are un sens special, denumind salvarea sufletului de la osânda veşnică sau simpla obţinere a iertării.
