Religia reprezintă un spaţiu sacru, în cadrul căruia se manifestă sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Bineînţeles, acest spaţiu poate fi public sau privat, conform cu natura exercitării lui într-o întrunire religioasă sau în mod individual, ascuns privirii altora.

 

Însă indiferent de forma sub care se prezintă, spaţiul sacru trebuie să fie determinat de ideile şi conceptele care fac referinţă la Persoana divină, precum şi la modul în care ea se manifestă într-o relaţie dinamică şi dinamizatoare cu cei care I se închină, în speţă credincioşii. Fără a intra în amănunte care ţin de specificul unei anumite orientări religioase, totuşi, religia are drept scop să comunice într-un mod clar şi pe înţeles celor credincioşi, ba chiar şi celor necredincioşi, făgăduinţele şi ameninţările ce decurg din intervenţia divină asupra universului în general, şi a societăţii, în special.

 

Acum mă voi întoarce spre o altă noţiune ce ţine de o spiritualitate ancestrală, şi anume mă voi referi la teatru. Originile sale sunt împletite cu religia, aşa cum se poate constata din istoria Egipului antic, în acest sens fiind semnificativ cultul zeului Osiris şi a zeiţei Isis, lucruri ce se petreceau undeva cam la anul 2500 înainte de Hristos. Povestea mitologică a acestor zeităţi făcea obiectul diferitelor festivaluri şi reprezentări anuale.

 

Poate nu este lipsit de interes şi modul în care religia mozaică, a preluat o anumită încărcătură teatrală prin simbolistica gesturilor şi a ritualurilor de aducere de jertfe, la început într-un sanctuar mobil, iar ulterior prin realizarea templului de la Ierusalim.

 

Mai departe, înflorirea cu totul deosebită, precum şi laicizarea actului teatral, s-a produs în cadrul civilizaţiei greceşti, iar ulterior elenistice, fapt benefic într-un anumit sens şi pentru artă şi pentru religie, fiindcă la urma urmei, religia nu trebuie să fie confundată niciodată doar cu aspectul ei exterior, chiar teatral de multe ori, accentul trebuind să fie totdeauna pe partea interioară, de suflet.

 

Însă în orice caz, separarea fermă a teatrului de religie, atât în cadrul culturii iudaice, cât şi a celei elenistice, s-a produs prin apariţia creştinismului, un curent spiritual auster, axat strict pe Cuvântul descoperit în cadrul Sfintelor Scripturi, care de la început s-a concentrat pe aspectul interior, de suflet, denumit într-un mod metaforic prin cuvintele de „naştere din nou”.

 

Totuşi, teatrul, chiar independent de religie, a menţinut într-o mare măsură dimensiunea spiritualităţii demersului artistic, lucru valabil şi pentru teatrul modern, care sub o formă nouă şi dinamizatoare reapare în perioada Renaşterii şi ulterior.

 

Însă nu am făcut această incursiune în trecut, doar pentru a spune din nou lucruri ştiute, ci în primul rând pentru a contura faptul că teatrul şi civilizaţia au mers mână în mână, şi de asemenea, teatrul a conservat şi a transmis într-o manieră uşor de înţeles pentru mase, noţiuni şi concepte ce întreceau experienţa comună, obişnuită.

 

Mai departe şi venind însă dintr-o cu totul altă sursă, lumea antică a cunoscut, mai ales în cadrul civilizaţiei latine, ceea ce s-a numit a fi circul, sau locul în care se desfăşurau curse de care de război, precum şi luptele crude dintre gladiatori. Din acest punct de vedere, circul roman se află la polul opus teatrului antic elen.

 

Primii care au avut astfel de circuri pentru delectarea maselor, au fost regii etrusci ai Romei, unde la început s-a încercat imitarea jocurilor publice şi a festivalurilor din lumea elenistică, cunoscută romanilor prin faptul că o mulţime de colonii greceşti se aflau în sudul peninsulei italice.

 

Cursele de care de luptă erau similare curselor auto din perioada modernă, fiind necesare abilităţi speciale pentru a putea să conduci într-un circuit competiţional dificil, alături de alţi concurenţi dornici să obţină mult râvnitul trofeu. În plus, romanii au preluat şi construcţia gen amfiteatru de la greci, pentru a putea construi adevărate stadioane în care să încapă o mulţime de oameni, cu scopul de a urmări luptele şi întrecerile, care în perioada de glorie a imperiului, nu mai aveau de-a face cu spiritul olimpic din întrecerile greceşti.

 

Ce este tulburător în această istorie, reprezintă faptul că deşi la început s-a încercat imitarea teatrului şi olimpiadelor greceşti, în final s-a ajuns la circul de gladiatori, un loc în care oamenii erau trimişi la măcel spre deliciul publicului. Şi poate nu întâmplător, unii dintre cei mai folosiţi pe post de „animal de jertfă”, erau chiar creştinii, cei care sub o formă sau alta separaseră atât teatrul cât şi circul de religie, fiindcă nu trebuie uitat că toate aceste întreceri barbare din inima celei mai avansate civilizaţi, se făceau în numele zeilor, sau al religiei.

 

Circul roman nu a dispărut cu totul din istorie, fiindcă în perioada evului mediu el a fost înlocuit de turniruri şi lupte sângeroase între cavaleri. În perioada modernă avem variante mai „soft” în genul întrecerilor sportive de masă, în care nu mai apare sângele, dar violenţa, mai ales de natură verbală şi comportamentală, se manifestă din belşug. Sau să nu mai vorbesc de lumea filmelor de acţiune, în care „sânge fals” curge din belşug, însă cu senzaţia aproape deplină a realităţii.

 

Este foarte straniu, cum cinematografia, desprinsă iniţial de teatru, a evoluat atât de rapid către circul roman, preluând aspectele violente, barbare şi dezumanizante ale acestuia.

 

Dar unde doresc să ajung? De ce am nominalizat şi religia ca titlu de articol?

 

Fiindcă nici religia nu a rămas fermă în distincţia, necesară, faţă de teatru şi mai ales de circul roman abrutizant.

 

Atunci când religia devine un teatru, atunci cei care participă devin nişte actori, care la fel ca orice actori, trebuie să poartă o mască, să joace un rol şi să obţină nişte beneficii de faimă sau chiar de natură material-pecuniară. Nu mă refer aici la adevărata actorie, care necesită efort, dedicare şi mult profesionalism, şi care îşi are locul în cadrul teatrului aşa cum este el. Ci mă refer la teatru acolo unde nu ar trebui să fie teatru.

 

Când actul religios este golit de conţinutul spiritual, când spaţiul sacru este invadat de persoane care nu ştiu la ce se referă acest sacru, atunci vom asista la o desacralizare teatrală. Astfel, este posibil să ai sala plină de credincioşi, să ai cei mai buni prezentatori ai Cuvântului, dar dacă spaţiul sacru public nu este umplut de către spaţiul sacru individual, se va ajunge la un teatru ieftin, neprofesionist, ba de multe ori chiar absurd.

 

Desacralizarea societăţii contemporane este într-o mare măsură o consecinţă directă a teatralizării actului religios, o nesfântă pervertire a sacralităţii prin golirea de sens a noţiunii de religie. Ori, ceea ce s-a întâmplat în interiorul bisericii, s-a continuat în afara ei, în cadrul societăţii.

 

Acum există şi o altă extremă, şi anume circul. De-a lungul perioadei evului mediu, biserica a oferit maselor flămânde de privelişti barbare circul pedepsirii ereticilor, vrăjitoarelor, pâgânilor şi a altora în felul acesta. Lăsând de o parte principiile spiritualităţii creştine, conform cu învăţăturile lui Hristos, religia a devenit invadată de violenţă, bigotism şi răutate.

 

În perioada modernă, religia evoluează către circul roman, ori de câte ori dă dovadă de intoleranţă faţă de păreri diferite, sau când doreşte din nou sceptrul puterii politice. Dar până a ajunge la acest nivel, atmosfera de circ roman se încinge ori de câte ori cei credincioşi ajung să se lupte unul cu celălalt pentru putere, funcţii sau interese, când sunt abandonate principiile milei, îndurării şi bunăvoinţei, când adevărul este ascuns şi afaceri murdare se desfăşoară sub adăpostul veşmântului religios.

 

Cert este că spaţiul sacru este simplu să fie invadat atât de teatralitate, cât şi de circul roman, cu uşurinţă atunci când păzitorii nu veghează, fiindcă aceste degenerări ale exerciţiului religios nu sunt altceva decât roadele nefaste ale seminţelor aruncate de către un vrăjmaş al cărui nume îl ştim, chiar dacă masca i se schimbă de la o epocă la alta.

 

Până la un nou editorial, sugestia mea este de a ne evalua fiecare dintre noi, atât la nivel personal, cât şi colectiv, pentru a vedea cât de curat este spaţiul religiei, atât acolo unde ne întrunim, dar mai ales în locul cel mai sacru, mai sfânt cu putinţă, ce se află în inima noastră.

 

Octavian Lupu

 

Conexiuni Creştine Contemporane