Era pierdut cu adevărat, nu doar se simțea astfel. Mergea agale pe drum și, în loc să se apropie, simțea că se tot depărtează. O depărtare amară de lume, de oameni, de el. Parcă îl părăsea și ultima dorință de a se opri, a se întoarce și de a lupta. Să lupte cu cine? Să lupte de ce? Viața, în felul acesta, îl săturase. Avea nevoie de ceva nou. Voia ceva nou. Dar mai bun. Și ceva al lui.
Nu mai voia să trăiască după scenariile altora. Voia să trăiască așa cum credea el că trebuie să trăiești; fără invenții și pseudo-valori! Voia să se ridice, să se întoarcă cu fața la mulțime și să strige în gura mare că nu dă doi bani pe ei! Să le strige, să le urle în față că s-a săturat de ipocrizia lor, de presiunea pe care o pun pe umerii lui și de lipsa lor de curaj! Dar, oare, cui i-ar păsa? Fiecare și-ar vedea de drumul lui, închizând cu compasiune ochii în trecerea lor pe lângă el. Pentru că am uitat cu toții că menirea noastră este să fim oameni. Oameni… și atât. Fără multe cuvinte în fața numelui și fără multe lucruri în spate. continuarea aici […]
