HANNA BOTA, corespondenţă de la capătul pământului
Tribul Kiai, oamenii munţilor
Ştiam că urcuşul va fi greu, dar ştiam că kiaii mă vor aştepta la baza muntelui şi vor căra lucrurile pe care le-am transportat cu o camionetă pentru nevoile lor, vor căra şi rucsacul meu, cortul, sacii de dormit, aparatura tehnică, vor căra mâncarea, eu va trebui să reuşesc să mă car pe mine însămi. Voi fi reuşit cumva, de aceea nu mi-a fost frică de acest drum.
Surpriză! Când camioneta a oprit lângă un şopron de bambus care anunţa staţia satului Namoru, nu ne aştepta nimeni. Am descărcat sacii cu orez, făină de grâu, făină de mălai, zahăr, macetele, bidonaşele cu săpun lichid, cu ulei, cu miere, multe altele, apoi am descărcat lucrurile mele, le-am depozitat în şopron pentru că ploua uşor, era prima zi cu adevărat ploioasă, plouase noaptea în oraş, acum ploua în tot ţinutul. Kiaii nu au coborât, poate că încurcaseră data, oricum nu sunt foarte în clar cu trecerea zilelor şi săptămânilor, deşi li se spusese clar că în 26 sosesc, că sunt pregătite multe lucruri pentru ei, zilele fixe şi datele îi încurcă, ca urmare eram împreună cu Yanpakar, ghidul care mă însoţea, într-o încurcătură: el ştia drumul spre satul Morocari, dar era riscant să lăsăm lucruile nesupravegheate, era prea mare nevoia celor din jur ca să credem că vor fi corecţi şi nu se vor atinge. Noi puteam căra doar strictul necesar. Dacă vom ajunge pe munte înainte de înserare, poate ar putea coborî bărbaţii să aducă ce li s-a pregătit, până mâine e greu de ştiut ce va rămâne. Dar nu aveam de ales: cu sau fără ele, trebuia să pornim spre sat. Yanpakar a rugat pe cineva din vecini să fie atent la saci, să nu se atingă nimeni, dar şopronul nu avea uşă şi încuietoare, cine ştie peste noapte ce se va întâmpla? Aşa că nici vorbă să mai pot merge fără bagaj, trebuia să-mi car singură măcar strictul necesar, cu riscul ca acest strict să rămână numai atât, deşi oprimistă fiind, credeam că voi revedea lucrurile pe care le cumpărasem. Yanpakar s-a încărcat ca un adevărat alpinist: a îndesat în rucsacul meu mare saci de dormit, cort, hainele noastre pentru că urma să ajungem leoarcă, va trebui să avem cu ce ne schimba, eu într-un rucsac mai mic aveam aparatura tehnică, obiectele de igienă care îmi erau mai importante decât hainele, nişte lanterne, caietul şi pixurile, luasem cu mine nişte chifle de mic dejun, pelerinele de ploaie, pungi cu bomboane şi baloane ca să dăm cadouri în satele prin care urma să trecem, nu puteam trece prin ele, eu o femeie albă, fără să le fac cadou ceva. Ştiam că bomboanele sunt foarte de dorit pentru copii. Yanpakar porni luând-o înainte cu o viteză de curse, nu i se vedeau decât picioarele negre şi musculoase de sub rucsac, capul i se pierdea pe undeva la treimea înălţimii rucsacului. Râdeam înveselită, nu mi-era teamă de ce mă aşteaptă, dar mă ţineam greu după el, până l-am rugat să ia în calcul viteza mea, nu pe cea a unuia obişnuit cu muntele şi greutăţile. În 20 de minute eram udă de tot, am lepădat pelerina de ploaie, nu-mi slujea la nimic, transpiram mai abundent decât reuşea ploaia să mă ude, pe de altă parte treceam adesea prin râuri, fără punţi, fără poduri, treceam prin apă. Yanpakar era desculţ, ca toţi vanuatezii în călătorii montane, picioarele desculţe sunt cel mai adaptate să parcurgă acest drum dintr-un noroi în altul, dintr-o apă în alta. Apoi iar urcuş, iar coborâş. Am învăţat asta în zilele următoare, cel mai bine e să mergi desculţ, doar că pielea mea nu era tăbăcită şi simţeam fiecare pietricică, fiecare crenguţă, eram numai răni, nu puteam merge desculţă, dar adidaşii mei moi şi buni la căţărat erau tot timpul plini de noroi, pe dinăuntru, nu doar pe dinafară, şi tot timpul uzi, nu apucau să se zvânte de la un drum la celălalt, pentru că toate drumurile treceau prin râuri uneori cu apa până la genunchi, uneori cu apa până la coapse, alteori cu apa până la piept, iar când râurile se umflau era jale.
Am început urcuşul: doi paşi înainte, unul înapoi, noroiul era lipicios şi alunecos precum cleiul, mă ţineam de plante, de crengi, mă ţinea Yanpakar de mână, cădeam, alunecam, păşeam iar. Munţii din Vanuatu sunt munţi vulcanici, foarte accidentaţi, iar cei din Santo sunt greu accesibili pentru că sunt foarte noroioşi pe timp de ploaie, iar ploaia abia de conteneşte două trei zile şi o ia de la capăt pentru multe altele. Intrasem într-o perioadă ploiaosă, cine ştie când vom revedea soarele? Munţii aici nu au pante, ci doar povârnişuri. De-acum era obosit şi Yanpakar şi la fel de ud ca mine. Simţeam mirosul specific al pielii lui negre de la cinci metri depărtare. Aburea! Îşi dădu jos tricoul, doar când treceam prin râuri ridica sus rucsacul ca să nu ajungă în apă, eu eram de-a dreptul terorizată să nu cad în apă cu camerele de filmat şi fotografiat, pe care deşi le pusesem în saci impermeabili, tot îmi era frică să nu le distrug. Apele erau repezi, chiar dacă nu periculos de adânci, mă luau de pe picioare, simţeam forţa apei care mă târa. Am ajuns în primele sate: sărăcie şi umezeală. Copiii stăteau în faţa colibelor la adăpostul acoperişurilor de frunze, când mă vedeau dădeau strigarea imediat, atunci apărea bătrânul şef, ne ieşea înainte, dădeau toţi mâna cu noi, se strângeau sătenii, femeile îmbrăcate doar cu frunze ngaria şi sânii goi, de obicei cu copii mici în braţe, ploua pe pieile lor negre acum lucind de apă. Yanpakar le explica cine suntem şi în ce drumuri trecem prin satele lor, copiii aşteptau pofticios să trag fermoarul rucsacului, dădeam şefului bomboanele şi baloanele, el urma să le împartă egal, apoi mergeam mai departe. Morocari e sus de tot, în vârful muntelui triburilor kiai.
A fost un drum extenuant, am ajuns seara, aburea şi corpul meu, ne oprisem de câteva ori să ne odihnim, nu prea mult pentru că era periculos să înoptăm pe cărările pădurii tropicale ale unui munte nu înalt ca altitudine, dar foarte greu accesibil pe cărările-i alunecoase, printre plante care nu pot fi atinse deorece provoacă răni grave şi durere mare; când am ajuns am văzut surpriza sătenilor, le părea rău de neînţelegerea datei: porni o discuţie lungă despre cum au înţeles sau n-au înţeles ei data venirii mele, cum cineva le transmisese o informaţie greşită, cum coborâseră săptămâna trecută să ne aştepte, şi tot aşa, discuţii în cuvinte strigate, ascuţite, neînţelese de mine, trupul meu nu mai aburea, de-acum bătea vântul şi îmi era frig, eram udă şi în suflet, le-am spus că vreau să mă schimb, sigur, m-au dus la coliba în care urma să dorm, am recunoscut-o din poze. Am recunoscut pe unii oameni din poze, dar tot ce îmi închipuisem era diferit, sosirea noastră nu semăna deloc cu ce aş fi vrut să se întâmple. Eram îngrijorată pentru lucruri, era noapte şi ploua, urma ca a doua zi dimineaţa să coboare, noaptea asta va trece cumva. Eram obosită şi înfometată. Mi-am şters părul lung şi corpul cu un tricou, am observat că prosopul mi-a rămas jos, m-am schimbat. Coliba mirosea puternic a fum şi mucegai, se vedea afară printre beţele de bambus clădite transversal cum bate ploaia şi vântul, păturile şi salteaua pneumatică erau umede, se zărea mucegai pe pereţii de bambus, sigur, nici nu aveau cum să rămână uscate, e prea umedă vremea de pe munte. M-au chemat la masă, mi-au dat într-o farfurie, fără lingură, ceva alb şi lipicios, ca două găluşte într-un sos de lapte de cocos, era taro pisat, avea gust ca coca de pâine înainte de a se coace pâinea, se întindea la fel. Eram ca la test: mă priveau toţi, puneau întrebări lui Yanpakar, el mânca aceeaşi mâncare lipicioasă fără să văd pe faţa lui vreo umbră de neîncredere. Am încercat şi eu, dar mi se învârtea în gură şi nu puteam s-o înghit. Îmi era ciudă pe mine, doar mâncasem tot felul de mâncăruri până acum, eram acum a doua săptămână în Vanuatu, e doar taro cu lapte de cocos, îmi spuneam, ce mai, trebuie să mănânci! Mi-am poruncit corpului să se supună şi să nu facă figuri, ajunge că e ploaie şi frig, că oamenii aceştia trăiesc într-un loc inaccesibil şi că nu ar fi cazul să-mi fie rău că nu au cum să mă transporte de aici nici moartă, aşa că am înghiţit. O dată, de două ori, am înghiţit de vreo cinci ori apoi nu am mai putut. Le-am explicat că e bun, dar sunt atât de extenuată că nu pot nici să mănânc. Au înţeles, au râs. Apoi iar au râs, vorbeau tare şi râdeau! În coliba bucătărie, de fapt o colibă foarte mare, erau trei focuri: la unul erau adunaţi bărbaţii îmbrăcaţi doar în sapsapele, o pânză care le acoperea sexul şi zona interfesieră, fumau ţigări din tutun autohtohton învelit în frunze de bandanas, la un alt foc, mai în umbră, privindu-mă suspicios, nu foarte prietenoase, femeile găteau ceva, iar un alt foc fumega în aburi acoperit fiind cu frunze uriaşe, acolo femeile puseseră laplap şi rădăcini de taro ca să de coacă în pietrele înfierbântate în foc. Vorbeau toţi mult, mă priveau şi se codeau să-mi pună întrebări. Yanpakar nu traducea decât dacă îl întrebam ceva în mod expres. El vorbea continuu, toţi vorbeau, eu nu îneţelgeam, pe insula Tanna ghidul L. fusese mult mai atent ca să îmi traducă. Acolo îmi traducea tot timpul tot ce se vorbea, a fost foarte instructiv pentru mine. Aici urma să observ mai mult decât să comunic, Yanpakar era mult prea puţin preocupat de mine, avea el discuţiile lui. Era cunoscut de către ei pentru că fusese omul numărul unu care ajutase la proiectul Societăţii P. pentru aducerea apei în sat. Fusese cea mai minunată întâmplare din viaţa satului: să nu mai care apa din râu, din vale, la distanţă de o oră de mers pe povârnişuri, ci s-o aibă aici în sat, trasă cu ţevi de plastic, având ataşat un robinet la capăt. Şapte sate au acum apă de la ţeava aceasta. Yanpakar era şi el un fel de binefăcător, iar cei care ajungeau în sat prin această Societate, erau oaspeţii speciali ai satului, iată de ce putusem şi eu să locuiesc între ei o vreme. Dar în acest statut de binevenit nu era cuprinsă şi traducerea discuţiilor, urma să fiu cu ochii în patru pentru a le descoperi de una singură stilul de viaţă, urma să fiu eu cea care să pună întrebările, asta s-a întâmplat în scurt timp, a doua zi am căutat să atrag atenţia asupra ceea ce mă interesa pe mine, să nu las să treacă vremea degeaba, voiam s-o întorc în favoarea mea! Oricine devine atent faţă de tine când eşti interesat de persoana lui, fie de aici, fie din civilizaţie, aşa că mă voi folosi de acest spirit al iubirii de sine prezent inerent în orice om.
A doua zi turna cu găleata. Cărarea a devenit mult mai alunecoasă, dar bărbaţii satului au pornit după lucruri, erau prea preţioase pentru a fi lăsate acolo încă o zi. Le-am pândit venirea toată ziua. Mi-era tot mai greu să mănânc mâncarea lor, aveam nevoie măcar pentru completare de ceea ce cumpărasem. Însă nu am mai revăzut nimic din ceea ce pregătisem; erau acolo sacii cu făină şi orez, sacii cu haine, trusa medicală, macetele şi multe altele, dar bagajul cu mâncarea mea nu a mai apărut, nimeni nu suflă o vorbă, fusese sau nu acolo când au coborât, au împărţit-o între ei, a dispărut în careva bucătărie înainte de a ajunge să văd eu bagajele, greu de spus, multe din lucruri nu le-am mai văzut niciodată, putea fi dată vina pe cei din satul din vale, doar prosopul meu mare, roz, era puratat cu mândrie de unul dintre bărbaţii satului ca pelerină când se făcea răcoare, tare le mai plăcea să poarte prosoape cât mai strident colorate ca pelerine puse pe un umăr, transversal peste piept. Se mânca zilnic taro cu ceva frunze fierte sau frunze cu taro fiert. Ei mai completau meniul cu câte o şopârlă, câte o insectă ciudată. Una dintre marile încercări ale acestor zile a fost să rezist cu mâncarea lor fără să pot completa cu nimic, mi-am împărţit cele cinci chifle ca să îmi ajungă o săptămână pentru momentele critice, erau delicatesa zilei, ultimele bucăţele le-am mâncat ştergând florile de mucegai albicios de pe margini. Erau gustoase ca niciodată, iar ultima zi, după ce coborâsem de pe munte, când mi-am luat în sfârşit pantalonii, am mutat cureaua cu două orificii mai strâns, slăbisem serios, nu doar din cauza alimentaţiei, contribuise şi mişcarea de la un sat la altul cu trasee foarte dure, apoi răcisem din cauza umezelii şi tuşeam ca şi ei care majoritatea aveau TBC, slăbisem, dar eram bucuroasă că trăisem peste o săptămână printre kiai chiar fără nici o susţinere occidentală.
