VIITORUL mai are TRECUT?
Se pare că „prezentul” încearcă să decapiteze TRECUTUL pentru a nu fi o povară pentru VIITOR trăgându-l după el. Aceasta s-ar chema ELIBERAREA de „poverile” lui. Vorbind în felul lumii dar nu lumește, VIITOR înseamnă ZBOR ca acțiune, înseamnă STUDIO cu pomădare pentru înfățișare. Altfel, nu știu precis „cum”, dar la urma urmei ORICUM, numai să nu mai fie cum a fost. TRECUT înseamnă ÎNCREMENIRE ca acțiune – adică nimic – înseamnă MUZEU care depinde de privitor ca să nu fie doar un cimitir.
Mai ales în lucrurile spirituale, oricât de mic ar fi el, PREZENTUL poate fi un POD între TRECUT și VIITOR sau o ghilotină de felul ce-a fost a fost, ce va fi va fi. Acest fel de PREZENT lucrează prin comparație „uite cum a fost” – și desigur n-a fost totdeuna bine -, și „uite cum va fi” dacă ne descotorosim de trecut -, variantă mult mai atrăgătoare, dar mai riscantă pentru că deocamdată nu se știe. Din TRECUT nu se mai poate scoate nimic și nu i se mai poate adăuga nimic, pe câtă vreme, în prezent, la viitor se poate adăuga orice și se poate scoate din el orice în afară de cele care țin de Dumnezeu.
Dincolo de aceste câteva conotații ca învățătură seculară, dar nu neapărat rea, problema spirituală în acest context este vitală.
Câștigă tot mai mult teren propovăduirea prezentă ÎMPOTRIVA trecutului și în FAVOAREA viitorului. În acest domeniu Sfintele Scripturi ne învață că prezentul trebuie să lege TRECUTUL de VIITOR să depindă unul de celălalt, să înțelegem că de fapt nu poate exista unul fără celălalt. Ce imagini sărace, dar le zic fără să știu dacă sunt de vreun folos. Să ZBORI de pe acoperișul unui templu este una și să zbori din gunoaiele care ți se agață de aripi e alta. TRECUTUL învață VIITORUL să zboare. El nu zboară DE LA SINE. TRECUTUL așteaptă mâhnit – știind că deocamdată nu se poate altfel -, ca zborul oricât de sus, să vină lângă el, frățietate de muzeu. Zborul spre veșnicie este comun și trecutului și viitorului, dar vorbim acum de temporalitatea tuturor lucrurilor deocamdată.
Absolut că referindu-se la lucrurile rele și schimbarea firii, Apostolul Pavel zice „…uitând… mă avânt”. Dacă este așa și motivațiile adânci ale sufletului nostru se referă la ele, atunci „uitarea” este bună și „avântarea” este și mai bună. În general însă, TRECUTUL înseamnă EXPERIENȚĂ pentru VIITOR, iar VIITORUL înseamnă ÎNVEȘNICIREA vieții prin TRECUT. În acest caz, „ADU-ȚI AMINTE” este nu doar admis, ci și benefic.
– „Aduceți-vă aminte de zilele de la început”, Evrei 10, 32. Chiar așa? Viitorologii creștinătății, din care nu lipsesc nici acei din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, consideră TRECUTUL și așa TRECUT, dar mai ales perioada lui de început la care nu ar trebui făcută nici o aluzie. Dacă ar fi vorba de un TRECUT mai APROPIAT, s-ar mai face – să zicem – rabat de „amintire”, dar de cel de la început de tot, consideră ei că nu se cuvine.
– „Aduceți-vă aminte de ZILELE din VECHIME”, Deutoronomul 32, 7. Nici aici nu este vorba de un TRECUT APROPIAT, ci de cel DEPĂRTAT. De „ZILELE din VECHIME” parcă nici nu sună frumos. „VECHIME”, luat de noi ca ceva petrecut prea demult pentru a mai fi vrednic de adus aminte, pentru Domnul Dumnezeu înseamnă piatra de căpătâi pe care El ne-a zidit orice prezent și orice viitor.
– „Adu-ți aminte de ziua de odihnă”, Exod 20, 8, ne duce la Ziua a Șaptea, foarte foarte aproape de ÎNCEPUT, foarte foarte DEPARTE în TRECUT pentru a mai lua-o în considerație, zic alții. Trebuie să însemne altceva, dar ei nu găsesc ce.
– „Când ne aduceam aminte de Sion”, Psalmul 137, 1. În Babilon ca să-ți mai aduci aminte de Sion este ca și cum societatea VIITOROLOGICĂ să-și aducă aminte de TRECUTUL TEMPLIC, este ca și cum EVOLUȚIA să-și aducă aminte de CREAȚIUNE, este ca și cum ADVENTISMUL EVANGHELIC – vorbesc de cel aderat la recenta mișcare numită „evanghelică” – de nici o responsabilitate spirituală, să-și aducă aminte de ADVENTISMUL ISTORIC și de marea lui originalitate.
– „Adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta”, Luca 23, 42. Până și Domnul respectă TRECUTUL la cererea tâlharului de a nu-l uita.
Ellen White zice că „singurul lucru de care avem a ne teme este de a UITA, adică de a nu ne ADUCE AMINTE felul minunat în care Dumnezeu ne-a condus” – desigur în trecutul nostru, pentru că așa TRECUTUL ne leagă de VIITOR, chiar de VIITORUL VEȘNIC.
TRECUTUL mai are VIITOR? ar fi întrebarea replică celei din titlul acestui scurt „Câte ceva”. TRECUTUL are VIITOR și încă unul mare de tot. PROFEȚIA. VIITORUL mai are TRECUT? Are și încă unul mare de tot și el, EXPERIENȚA. În PREZENTUL așa de scurt, dar așa de fierbinte, „TRECUTUL și VIITORUL” se încrucișează și se leagă în marea VEȘNICITATE, sau cel puțin așa ar trebui.
N-aș vrea ca TRECUTUL să fie decapitat în prezent în favoarea VIITORULUI, ci VIIOTRUL să crească din TRECUT pentru că aceasta este voia Domnului Dumnezeul nostru. Mi se pare că se profilează o MARE BISERICĂ fără DOCTRINĂ – învățătură – la care Biserica noastră are deja o invitație de onoare. VIITORUL nu ar trebui să despartă pe ÎNVĂȚĂTOR de ÎNVĂȚĂTURA Lui. Mi se pare – și bine ar fi să nu fie așa -, că VIITORUL nu se dă înapoi de la infatuare, iar TRECUTUL este desconsiderat și fără de aducere aminte. Nu aș dori ca acest lucru să fie un coșmar sau o euforie ieftină. În orice, conștientizarea trebuie să primeze, cu atât mai mult aici.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
