CREDINȚA este cea mai mare FAPTĂ
IUBIREA este cea mai mare SUMĂ de FAPTE
„Minunata țesătură a veșmântului mântuirii nu are nici un fir de natură omenească”, zice Ellen White și eu cred din tot sufletul meu acest lucru. În Împărăție, privind înapoi toată istoria Planului de Salvare, singurul lucru care se va face va fi de a-și pune fiecare mântuit coroana sa – de altfel și ea primită tot de la El – la picioarele Mântuitorului.
În același timp trebuie să spunem că „MÂNTUIREA este a Domnului și NUMAI a Lui”, iar „NEMÂNTUIREA este o problemă a Omului și NUMAI a lui”. Simplu vorbind, conform Sfintelor Scripturi unii vor ajunge în RAI prin meritele Domnului, alții vor ajunge in IAD prin nebunia alegerii lor.
Reducerea limbajului la „ACCEPTAREA” mântuirii sau „REFUZAREA” ei, este doar înțelesul generic noțional după care o viață de gânduri – fapte în intuiție – și fapte deja îndeplinite, își pun amprenta devenind vitale dacă nu în MÂNTUIRE cu siguranță în NEMÂNTUIRE. Punând în contrast CREDINȚA cu FAPTA ca formă de excludere reciprocă, ajută pentru sau deloc la ÎNVEȘNICIRE. Complexul IDEATIC care se presupune greșit a fi CREDINȚĂ, există doar prin susținerea lui de către trăirea în FAPTE. Ajuns la acest moment de gândire „CREDINȚA este cea mai MARE FAPTĂ”, iar „IUBIREA este cea mai MARE SUMĂ de FAPTE”. A CREDE, înseamnă SĂ FACI acest lucru. A CREDE nu este ceva NEFAPTIC, adică NIMIC, ci este o lucrare și încă una mare de tot. Să ajungi a CREDE trebuie o sumedenie de lucruri de îndeplinit, mai ales mintale, de fapt cele mai importante. Ca o încununare a lor vine CREDINȚA. Nu se crede spontan și pasiv, fără nici o motivație. CREDINȚA este o problemă de ALEGERE făcută conștient. Nu se poate spune „cred și gata”. Se dă un răspuns DE CE CREZI, CE CREZI, CUM CREZI, cum ai ajuns SĂ CREZI. Nu se crede pe degeaba.
Lângă „crezi și gata”, chiar înaintea ei ca importanță negativă este „IUBIREA NECONDIȚIONATĂ”, adică „iubești și gata”. Domnul Dumnezeu nu a „iubit și gata”. El a dat la moarte ceea ce avea mai scump, pe Fiul Său. În acest lucru a fost CEA MAI MARE SUMĂ de FAPTE cunoscută vreodată în Univers. El nu ne-a iubit printr-o declarație făcută de pe tronul slavei Sale, ci coborându-se pe cruce pentru răstignire. Dacă cineva cunoaște o FAPTĂ mai mare decât aceasta, s-o spună acum. Poate zicem că acest lucru a avut loc într-o singură direcție, de la El către noi. În direcția inversă, repetăm – a câta oară – ceea ce Sfânta Scriptură zice: „Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta”. Această „implicație” totală, acest mod de trăire, această trecere din faptă în faptă care înseamnă viața noastră dăruită Lui ca răspuns la dăruirea Sa nouă, este felul frumos de vorbire despre mântuire.
„Acceptarea Darului Mântuirii” este o elaborare faptică foarte bogată. „Acceptarea” cum și „refuzarea” nu ar trebui să aibă loc doar la un nivel „declarativ”. De fapt „Darul Mântuirii” nu se referă la TOT ce a AVUT și ne-a dat Domnul, ci la TOT ce este El și NI S-A DAT. El nu ne-a DAT, El NI S-A DAT. Răspunsul nostru este SĂ NE DĂM LUI, așa cum El NI S-A DAT nouă.
Pentru că înțelesul cuvântului „acceptare” a degradat de-alungul timpului și mai ales în ultimul timp, el nu poate fi aplicat fără nici un risc la problema mântuirii. Înțelesul de stradă că „acceptarea” are loc în urma unei „târguieli”, „în cele din urmă” însemând că în final „am lăsat de la mine”, face să greșim în marile probleme, înscriindu-ne în teologia „ACCEPTĂRII DARULUI MÂNTUIRII”.
Ați refuzat vreodată vreun dar? Poate da, însă statistica în această privință este minimă. Numai în cazuri speciale că darul ar vrea obligativitate, dependențe, primitorul de dar devine circumspect, adică în forma „mai bine rabd decât să accept”. Nu este cazul cu Darul Mântuirii care deși ne-ar face „dependenți” de Dumnezeu, libertatea de alegere nu ne-ar fi luată și nu există nici un risc, ci numai binecuvântări. Și pentru că am ajuns la „libertatea de alegere”, – de altfel nici nu se putea -, Darul Mântuirii nu ne-o anulează. Este scripturistică expresia „plin de Duhul Sfânt”. Înseamnă că cel în cauză „NU MAI POATE PĂCĂTUI? Nicidecum! Înseamnă că NU MAI VREA. Dacă în MAREA EXISTENȚĂ LIBERTATEA de ALEGERE ar fi putut fi înlocuită cu ROBOTISM, Planul de Mântuire nu și-ar mai fi avut rostul. În minunatele planuri de existență pe care Domnul Dumnezeu le-a făcut, AUTOMATISMUL nu-și are locul. CONȘTIENTIZAREA este deplină. Nu POT pentru că NU VREAU.
Zice Biblia: „Domnul dă ploaie și peste cei BUNI și peste cei RĂI”. Ne sugerează acest text să fim RĂI căci Domnul „oricum” plouă?
Sigur că FAPTELE BUNE nu ne mântuiesc.
Sigur că FAPTELE RELE ne nemântuiesc.
Desigur, se mai pot spune și altele și altfel, dar cu același înțeles.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
