Mai presus de “a fi sau a nu fi,” [1] existenţa umană antagonizează a trăi frumos, aşezat, manierat şi a exista superficial, întrerupt şi indiferent. Raţiunea penetrează până la paroxism ambele peisaje doar pentru a determina o pendulare între cele două stiluri de vieţuire. În fond totul se rezumă la sens; la o căutare a unui indispensabil şi totuşi respins sens al vieţii.
“O viaţă în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieţii nu survine niciodată e o viaţă fără sens autonom. Viaţa tinde să aibă sens de îndată ce îţi pui problema sensului ei. continuarea aici […]
