Întrebare: când cunoşti cu adevărat un om?! Când îi observi înclinaţiile sau când îi remarci principiile? Atunci când ştii cum ar (re)acţiona din fire sau când descoperi cum consideră că e corect/bine/frumos să (re)acţioneze? Dacă îl cunoşti ţinând cont de înclinaţiile lui, greşeşti oare ignorând principiile pe care omul doreşte să le respecte, chiar şi atunci când ele se opun înclinaţiilor pe care le are? Dacă îl cunoşti după principiile pe care le are, nu te înşeli ignorându-i înclinaţiile distructive, care, atât timp cât există în el, vor încerca să-i submineze principiile?
Dilema
De fapt, aceasta este o falsă dilemă. Nu poţi spune că înţelegi pe deplin un om decât în momentul în care cunoşti motivaţia care stă la baza acţiunilor lui. Însă cum în zona motivaţională „străinii” (adică oricine în afară de Dumnezeu şi omul respectiv) au acces limitat, dacă nu chiar interzis, cea mai sigură cale de a cunoaşte pe cineva rămâne a-i observa obiceiurile. De ce?
