Nu contează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici.
Cum voi putea încheia acest an cu un surâs de mulţumire când, privind în urmă, constat că am lăsat atâtea lucruri neîncepute, neterminate sau realizate prost? În momentul în care aş fi putut să fac ceva, m-au ţinut de mână indiferenţa, ignoranţa, amânarea şi, de ce să nu recunosc, lenea. Îmi era uşor să zic „nu e aşa de important, se poate amâna”, „voi lăsa pe altă dată”, „şi mâine e o zi” etc. Alteori nu eram suficient de motivată: „De ce să fac un lucru bun când e atât de simplu şi de confortabil să nu fac nimic?” Dar când a sosit momentul să bifez realizările din 2009, am constatat că nu prea am ce. Mintea nu e mai luminată, sufletul nu e mai senin, lucrurile nu sunt mai bune în viaţă. Nu am progresat cu nimic, nu am evoluat pe niciun plan…
Şi cum voi putea să mă bucur de noul an când am lăsat în urmă unul atât de sărac? Mi s-a oferit minte să pot gândi, putere să pot realiza, suflet să pot simţi, discernământ să pot analiza. Mi s-a oferit totul, dar n-am oferit nimic! Voinţa am încătuşat-o, munca am amânat-o, promisiunile au fost uitate…
