14
Views


PE LIMBA ZORILOR

E v a n g h e l i a     î n     l u c r u r i l e    d i n     n a t u r ă

 

Un jurnal de meditație, devoțiune și creație             

de  ION BUCIUMAN                                              

                                                                                                   NUMĂ‚RUL    11

                                                                                                   1 decembrie, 2005

 

 

 

       rost

 

 

Zăbovind aici atât cât este nevoie, va puteți bucura de munca sufletului și de toată truda urcușului. Dacă veți deschide aici ochii mari, veți vedea că a meritat osteneala drumului și veți fi bucuroși să mergeți mai departe. De aici veți zări luminile de acasă, de dincolo de zare. Fiți binecuvântați!

 

 

 

 

        editorial

 

 

Curând drumeții mei se împărțiră în două cete. Cei mai mulții coborau crezând că urcă în timp ce alții, câțiva puțini la număr, urcau cu adevărat. Am salutat curajul puținilor și am trecut de partea lor, dar curând am început să le aud nemulțumirile și trăncăneala fără rost despre condițiile de drum. Nu era destul că mulții care coborau ne ocărau întruna, ai noștri li se alăturau în spirit în timp ce continuau să umble formal împreună cu noi. Și când mi s-a acrit de așa o treabă, am privit în sus a nemulțumire pentru starea de nemulțumire și am văzut din nou scrisoarea zorilor pe cer. „Hei, voi cei care vă întoarceți acasă, ascultați cântecul nostru azuriu și vă va fi mai ușor.” Am rămas mut de uimire. Epistola aceasta fusese tot timpul acolo și nimeni nu o citea. Am înțeles curând că era o chestiune de orientare personală și că numai cei care-și ridică ochii spre cer pot să vadă solia zilei care vine pe norii de la răsăritul soarelui. Și în timp ce mă minunam de lumina cuvintelor din slavă, am început să aud cântecul bleau-ciel. Sigur îl mai auzisem și mai înainte și abia acum mi-am dat seama că-l uitasem. Amintirile bune au început să mă năpădească și mierea lor matură mi se prelingea în suflet în ritmul cîntecului zorilor și pe limba lor. Era slavă, foarte multă slavă și adorație, era mulțumire și recunoștință din toată inima, era pocăință sinceră și dorință de mai bine, era dragoste de oameni, curată și inefabilă, erau gânduri de pace și dor de casă și veșnicie, așa că am purces la o nouă Săptămână de Rugăciune. Și am început să cânt pe această limbă veșnic nouă și imaculată.

 

 

 

 

 

          atelier (p)

 

nedumerire

 

ușor amețit

din cauza depresurizării

primul fulg de nea

plutind încă

deasupra noroaielor

începu să tremure

în frigul dedesupt

 

descoperire

 

călărețul alb

în dantele originale

clatină din cap

începând să priceapă

cum este lumea

când umblă zăludă

departe de soare

 

       

 

 

 

       atelier (m)

 

FOC

Flacăra este stare supremă a elementelor. Jeraticul  este stare sublimă a lemnului mai înainte ca acesta să devină cenușă. Nu este de mirare că mintea se deschide spre taine și mirare la adierea prietenoasă a fiorului de căldură care vine din vatră. La gura sobei suntem mai acasă și gândim mai înțelepți pentru că acolo arde focul și e mai bine. Poate că fiul rătăcitor a început să simtă fără să își dea sema, această chemare a căminului luminat de pâlpâirea vioaie a flăcărilor din șemineu. Poate că ochii săi căutau chipul cărbunilor aprinși și a înțeles că aceștia nu erau nicieri ca acasă.

 

 

FOI.

Când frunzele își termină treba și pleacă de pe ramuri, se transformă în foi. Probabil că li se spune așa pentru că au devenit mai subțiri și au început să semene cu paginile de hârtie din cărți. De fapt, foaia este o pagină de viață trăită demn și folositor, ruptă la vremea ei din caietul pomului și aruncată la coșul de gunoi, dar care continuă încă o vreme să-și mai spună povestea. „Pe vremea noastră…” își rostesc foștii amintirile, iar nepoții se cuibăresc mai aproape să nu piardă firul, până când moșul Ene îi adună pe rând, așa că părinții sunt novoiți să întoarcă foaia.

 

 

           chilie

 

Doamne,  Drumul spre casă este neisprăvit și greu, iar focul din vatră e departe. Ţine-mi măcar privirea întreagă deasupra tufelor de lămâiță să pot vedea mereu zarea prevestitoare de bine și curaj și să mai umblu o săptămână mare pe bunele cărări cu Tine. Amin!

 

 

             taifas

 

          Văd că-ți vine ușor să-i critici pe ai tăi care nu-ți împărtășesc părerile. Punctul lor de vedere este trăncăneală, iar gândurile tale sunt opinie personală.

          Ai dreptate că îi critic, dar să știi că îmi vine destul de greu s-o fac. Mi-ar fi mult mai simplu să tac din gură și să-mi văd de ale mele, dar n-aș putea merge înainte sub cântecul de cristal al zorilor,  fără să-mi pese de soarta fraților și a surorilor.

          Da, da, dar poți să o faci cu mai multă blândețe și atenție, pentru că altfel mai mult îi îndepărtezi decât să îi aduni.

          Și de data aceasta ai dreptate. Sper însă  că buna mea intenție pusă la lucru sub flacăra curățitoare a Duhului, face mai mult decât conformismul călduț și fără compromisuri care mă tot ademenește. Eu mă dezvolt învățând din greșeli, și nu aștept în deșertăciunea proprie,  măreața zi care nu va veni niciodată.

                           IB.  ionbuciuman@yahoo.com, izbuc3@yahoo.com       

                                           www.intercer.net/article.php?id=472

          Ion Buciuman

PE LIMBA ZORILOR ,     Numărul 11,  1 decembrie, 2005

 

Pe limba zorilor – Numarul 11, 1 Decembrie 2005

| Pe limba zorilor (Ion Buciuman) |
Despre autor
-