FUNCŢIONALITATEA SANCTUARULUI BIBLIC

Fortăreaţa din Pustiu este nu numai un depozit de arme strategice, de sorginte cerească, ci şi un circuit de idei. O însorită bibliotecă ambulantă în care se scrie şi se citeşte exclusiv în limba gesturilor. Limbaj verbal nu există. Fiecare mişcare ritualică este ca un steguleţ de semnalizare care dirijează traficul corect al noţiunilor. Asistăm, mai exact, la un superb teatru mut. O scena impresionantă pe care se joacă drama omenirii în două acte distincte: Sistemul ritualic zilnic şi Sistemul ritualic anual.

1. SISTEMUL RITUALIC ZILNIC

Primul şi cel mai lung act al marei opere dramatice, de pe scena teatrului mut din Sanctuar, este Sistemul ritualic zilnic. O suită de gesturi repetabile care se desfăşoară fără oprire o durată de aproximativ 1500 de ani. Nici noaptea nu se întrerupe jocul de scenă, de esenţă ceremonială, chiar dacă este redus la arderea simplă a jertfei necurmate. Turele preoţeşti acoperă perfect această permanetizare a ritualurilor simbolice, din această Roză a vânturilor, pentru orientarea spiritului uman în noaptea lumii umane. O îndelungată stagiune teatrală, în care se regizează anticipativ, spectcolele mărturisitoare ale absenţei momentane din actul mântuirii a sacrificiului Domnului Hristos.

Vechiul Testament constă tocmai în implicarea totală a omului fără implicarea propriu-zisă a Salvatorului său. O stagiune care se sfârşeşte pentru totdeauna, în momentul în care vârful ca de sabie al Crucii Sale sfâşie marea cortină din fire albastre, purpurii şi cărămizii. O dată cu acest gest de ordin Melhisedechian (Evr. 7, 11) ia sfârşit pentru totdeauna preoţia lui Aaron.

În tot acest timp, se succed una după alta, într-o ordine precisă, scenă ispăşitoare după scenă ispăşitoare, îmbrăcând un grandios aer de spectcol. Fiecare dintre ele cu codul său particular şi cu forma sa specifică. Cele mai multe dintre aceste mănunchiuri de jertfe ispăşitoare sau neispăşitoare sunt jucate, zi de zi, de către o pleiadă de închinători anonimi. Suflete după suflete. Oameni împovăraţi de ei însişi intră pe poarta larg deschisă, cu o temere şi cu o sfiala adâncă prezentă întotdeauna pe faţa lor. Pătrund în curtea speranţei lor ultime, şi-şi descarcă povara care le apasă inima sau îşi depun micul lor dar cu fruntea sus şi luminată.

La sfârşit, ies din acest Sălaşi al păcii universale, cu sufletul împăcat şi însorit. Cu două condiţii.

– În primul rând, fiecare închinător trebuie să aparţină israelului. Nu pentru că numai Israelului i se oferă favoarea mântuirii. Ci pur şi simplu pentru că numai acestuia i se prezintă modelul simbolic corect al mântuirii. Un motiv pentru care, de orice fel de gintă ar aparţine cineva, dacă doreşte mântuirea, trebuie să devină israelit. A fi israelit înseamnă a trage împreună cu ceilalţi, din oficiu, la jugul culturii religioase şi profane a acestui popor ales. Un popor ales, prin însuşi Legământul lui Avraam, necesitând să devină prin el însuşi, uşa naturală de trecere a Domnului Hristos din natura divină în natura umană.

– În al doilea rând, niciunul dintre închinătorii israeliţi nu trebuie să rezume la gestul său ritualic, la o pură gimnastică religioasă, ci să fie un mod de-a vorbi cu sine însuşi şi cu bunul şi dreptul Proprietar al acestui binecuvântat şi nepreţuit Han ceresc. Fiindcă fiecare buchet de gesturi memorial-ritualice, din cadrul fiecărei jertfe, reprezintă „ceva” care se referă la „altceva”. Este vorba despre un exerciţiu gestual care necesită saltul de la treapta mişcării materiale, la treapta mişcării spirituale. O serie de manifestări ritualice foarte bine conturate care îndeplinesc rolul unei scrieri simbolice.

O scriere pantomimică prin intermediul căreia se transmit anumite principii divine. Oricine le execută înseamnă că scrie cu mişcările sale corporale un aumit principiu divin, un principiu pe care trebuie să-l aplice în viaţa sa zilnică.

Mai trebuie adăugat faptul că întregul şuvoiul de sacrificatori care se perindă tot timpul prin poarta deschisă a Locaşului sfânt, practică o sumedenie de manifestări. O ploaie de gesturi şi de sensuri pestriţe. Un important motiv pentru care trebuie făcută, încă de la început, o clară distincţie între categoriile respective din puzderia de manifestări cultico-gestuale. O clasificare în două categorii de jertfe ceremoniale: categoria jertfelor neispăşitoare şi categoria jertfelor ispăşitoare

1.1. Categoria jertfelor neispăşitoare

Nu toţi aducători de ofrande ceremoniale, din curtea Sanctuarului, sosesc cu sacul de păcate în spate, pentru a-şi combustiona fărădelegile, în flăcările acestui cuptor astral. Unii israeliţi aleargă în acest loc, pur şi simplu pentru a depune jerba sa de mulţumire sau cupa sa de laudă în acest loc de încrucişare dintre cer şi pământ. Un mare pachet de ritualuri, fără caracter de jertfă ispăşitoare, îndeplind pur şi simplu un rol de lecţie educativă. Este cunoscut faptul că omul veacurilor din era prealfabetică, nu are la dispoziţie o carte de învăţătură. Acesta nu găseşte nicăieri în lumea sa închisă, din punct de vedere informaţional, nici un manual de instruire spirituală. În acelaşi timp, se ştie că orice educaţie necesită, atât o instituţie, cât şi manuale însoţite de lecţii didactice pe măsură. Unde să găsească oare, bietul evreu antic, aceste sursele de educaţie, în afara acestui Adăpost sacru de virtute simbolistică ? Un fericit motiv pentru care Sanctuarul este tocmai instituţia educativă trebuincioasă, iar jertfele neispăşitoare sunt, în acest caz, cărţile, lecturile, lecţiile şi meditaţiile necesare.

Pentru justificarea celor spuse, trebuie să creionăm în câteva cuvinte ofrandele neispăşitoare ale Sanctuarului levitic. Pentru unele se folosesc resurse animale, iar pentru altele se folosesc resurse vegetale.

Jertfele neispăşitoare bazate pe resurse animale:

Arderea-de-tot (Lev. 1, 1-13): o jertfă de predare totală a omului faţă de Dumnezeu. Punerea mâinii pe capul animalului de jertfă înseamnă trecerea simbolică a identităţii proprii asupra animalului de jertfă (numai de parte bărbătească – un viţei, un miel sau un ied). Junghierea acestuia reprezintă simbolul persoanei care se jertfeşte pe altarul divin. Arderea întregului animal înseamnă predarea totală fără nici o rezervă. O acţiune care este efectuată, pe Altarul din curte, de către preoţi. Carnea este arsă în întregime.

Jertfa de mulţumire (Lev. 3, 1-17): o jertfă de laudă, de împlinirea a unei juruinţe, de bunăvoie sau mulţumire. Punerea mâinii înseamnă transferarea simbolică a identităţii proprii asupra animalului de jertfă (fie de parte bărbătească, fie de parte femiască – din cireadă sau din turmă). Iar junghierea proprie a animalului de jertfă înseamnă oferirea simbolică a darului respectiv. Preoţii elimină grăsimea şi rinichii, care sunt arse pe Altarul din curte, ia carnea este folosită ca mâncare pentru ei şi familiile lor (Lev, 7, 15).

În jertfele neispăşitoare animalul de jertfă este omul însuşi.

Jertfele neispăşitoare bazate pe resurse vegetale:

Jertfa de mâncare (Lev. 2, 1-13): o jertfă care constă din arderea pe Altarul din curte a unei mici cantităţi de făină, fie neprelucrată (făină plus undelemn, plus tămâie), fie prelucrată sub formă de turte nedospite: fie coapte, prăjite în tigaie sau fripte pe grătar. La aceste preparate nu trebuie să se adauge aluat (simbolul impulsului interior), miere (simbolul atracţiei exterioare), dar să se adauge sare (simbolul legământul divin ca un conservant spiritual de tip educativ). Este un dar adus pentru hrana preotului. Darul adus de un preot nu poate fi folosit ca mâncare de către preotul de serviciu (Lev. 6, 23).

Jertfa de mâncare din cele dintâi roade (Lev. 2, 14-16): o jertfă care este tot de mulţumire, dar care reprezintă recunoştinţa, pe care persoana respectivă o aduce ca ofertă o dată cu recoltarea primelor roade agricole. Un dar care reprezintă pârga culeasă şi care constă în arderea pe Altarul din curte a unor spice coapte de curând şi prăjite la foc. Plus nişte boabe noi pisate peste care se toarnă untdelemn şi tămăie. Preotul de serviciu le prepară şi le arde pe Altar.

Este vorba despre o categorie de jertfe care – prin efectul lor indirect – induc o anumită ordine în existenţa umană. Dincolo de aceasta se menţine trează relaţia divin-umană. Iar prin caracterul lor tipizat reprezintă, pentru psihologia umană, nişte „obiecte intelectuale” care structurează caracterul moral-uman.

1.2. Categoria jertfelor ispăşitoare

Două flagele uriaşe caracterizează lumea umană: păcatul şi moartea. O planetă mizeră. Un trist muzeu al unei lumi în conflict cu Divinitatea. Culisele acestui grav dezastru existenţial sunt explicate biblic în mod sumar printr-un evantai de ritualuri. La uşa de ieşire din acest labirint sumbru, este montat, ca unic mecanism de deschiere, actul jertfei de ispăşire. O jertfă de ispăşire pe care o practică, prima oară, Adam. Apoi o transmite mai departe ca un bogat „testimoniu”, de expresie ilustrată, care trece din generaţie în generaţie, ca o moştenire ritualică. O străveche jertfă de ispăşire, pe care Moise o universalizează, aşezând-o ca pe o piatră de granit la temelia Sanctuarului biblic.

Importanţa dezastrului universal – păcatul şi moartea – rezidă în faptul că ambele handicapuri fatale ale acestei lumi se află sub imperiul celor două destine umane implacabile:

Destinul personalităţii umane.

Destinul Legităţii divine.

Şi este cât se poate de clar că, nici personalitatea umană, nici Lega divină nu pot fi desfiinţate.

Ca atare, ieşirea personalităţii umane din cataractele unei situaţii juridice, soluţionabile doar la bara judecăţii divine, explică tuturor indiscutabila necesitate a reconcilierii juridice.

Exact ideea pe care ne-o „suflă” de sub scena lumii, adică de sub paravanul simbolisticii sale subtile, jertfa de ispăşire. Şi anume, faptul că mântuirea este soluţionarea excepţională a conflictului binomic – păcatul şi moartea – dintre om şi Legea divin-universală. Un subiect pe cât de clar în Biblie, pe atât de neclar în mintea multora care răsfoiesc, pe bănci universitare, aceeaşi Biblie. Sanctuarul cu arma sa de căpetenie – jertfa de ispăşire – arată oricui cum se doboară din două focuri pentru totdeauna cele două „fiare” ale câmpiei umane.

– Prima dintre ele – Păcătuirea – este ucisă prin descărcarea de către omul însuşi, chiar asupra sa proprie, a glontelui încărcat cu explozibilul Decalogului. Imperioasa naştere a omului nou.

– Cea de-a doua – Moartea – este ucisă prin descărcarea de către Dumnezeu Însuşi, chiar asupra Sa proprie, a glontelui încărcat cu explozibilul Crucii. Imperioasa obţinere a trupului de împrumut al Domnului Hristos.

În muţenia ei de un amestec ciudat, între cruda manifestare şi înalta meditaţie, jertfa de ispăşire stă ca o stavilă de neclintit în calea crivăţului uman. Întregul Sanctuar este un atelier de origine astrală, în care omul vremii respective, învaţă, calea de ieşire din neant. Şi totuşi, dansând în noaptea lumii, în jurul jertfei de ispăşire, ca în jurul unui imaginar foc de tabără, circumvoluţiile cerebrale ale tuturor secolelor caută soluţii personale.

În incinta Sanctuarului, de la tribuna sa oficială, jertfa de ispăşire explică clar învingerea totală a celor două flageluri ale omenirii:

– Păcatul este infracţiunea juridică a omului şi numai omul poate să-i pună capăt, prin actul Pocăinţei umane. Cu alte cuvinte, prin redresare morală proprie, în cadrul lucrării divin-educaţionale a Duhului Sfânt.

– Moartea este pedeapsa juridică din partea Divinităţii şi numai Divinitarea îi poate pune capăt, prin iertarea sacră. Cu alte cuvinte, pe calea substituirii penale proprii, în cadrul lucrării divin-ispăşitoare a Domnului Hristos.

Prin cele două gesturi proprii – punerea mâinii pe capul animalului de sacrificiu şi junghierea acestuia – jertfa de ispăşire trâmbiţează în atmosfera lumii necesitatea celor două „probleme proprii” fundamentale ale mântuirii:

– Propriul uman.

– Propriul divin.

Primejdioasele învăţături teologice de astăzi dau peste cap tocmai acest mare adevăr biblic universal. Desfiinţează cele două probleme „proprii” fundamentale ale mântuirii umane. Substituie binomul „celor două principii proprii” ale Bibliei (Pocăinţa umană prin fapte şi Iertarea divină prin credinţă) cu monomul „principiului propriu Hristic” (realizarea în mod automat a Pocăinţei umane şi a Iertării divine de către Domnul Hristos prin credinţă).

Eşecul acestei gâdiri tradiţionale porneşte la două erori esenţiale:

– Nesocotirea personalităţii umane care nu poate fi substituită moral.

– Nesocotirea Legii divine căreia nu i se poate abroga cele două normative.

Acolo, în pustietatea goală, în care nu-şi găseau ponderea decât furtunile de nisip, se instalează Sanctuarul – Universitatea Planului de Mântuire. O universitate care, în mod imaginar, este deschisă şi astăzi. Oricine se poate înscrie oricând, la „fără frecvenţă”, şi o poate absolvi.

În orice caz, sub chiciura veacurilor caracterizată prin Păcat şi Moarte, singurul nostru adăpost simbolico-raţional este jertfa ispăşitoare. Un sistem de instruire metaforică. O metodă de explicare simbolică a modului de asanare a celor două flageluri universale ale existenţei umane. În categoria jertfelor ispăşitoare se cuprind două tipuri distincte de jertfe ispăşitoare: Jertfa ispăşitoare prin intermediul jungherii unui animal şi Jertfa ispăşitoare prin intermediul arderii de tămâie.