FORTĂREAŢA DIN PUSTIU
(Eseu biblic) (4)
OBIECTELE RITUALULUI ISPĂŞITOR DIN SANCTUAR
Fortăreaţa din Pustiu este un stabiliment simbolic de luptă. Un obiectiv ostăşesc într-o bătălie metafizică sau spirituală. O revoltă a omului împotriva lui înşuşi, împotriva condiţiei sale actuale morale şi existenţiale, şi, totodată, o apelare la resurse extraumane pentru succesul final garantat. Fără această repulsie faţă de sine însuşi, şi fără această alianţă cu supranaturalul nu este posibilă aruncarea omului, în focul marii confruntări din Sanctuar.
Micul sălaşi ceremonial de la poalele Sinaiului este un depozit simbolic de arme religioase. O înmagazinare de obiecte care conţin mesaje ascunse, într-o scriere de logică figurată. Fiecare dintre ele întruchipează o idee, un semn, o problemă. O bibliotecă de principii sacre pe care slujbele zilnice şi anuale le aduc în atenţia omului din toate timpurile. Există obiectele Sanctuarului propriu-zis şi obiectele Curţii Sanctuarului.
1. Obiectele Sanctuarului propriu-zis
Într-un muzeu cu obiecte simbolice înarmarea noastră cu ştiinţa citirii simbolurilor este indispensabilă. Simbolistica este o scriere naturală, care trebuie citită prin ea însăşi. O lectură intuitivă. Adică arta deducţiei logice pe baza particularităţilor elementelor în discuţie. Se diferenţiază de la început: obiectele ritualice ale căii de acces în Sanctuar şi obiectele ritualice ale Sanctuarului.
1.1. Obiectele ritualice ale căii de acces în Sanctuar
Calea de acces în Sanctuar este reglementată de două paravane, din pânză, cu caracter specific: Perdeaua de la intrare şi Perdeaua interioară. Două perdele cu rol de obiecte simbolice pentru dirijarea circulaţiei preoţeşti şi evenimenţiale, în cadrul procesului ritualico-ispăşitor. Amândouă perdelele în cauză sunt ţesături din fire de in de culoare albastră, purpurie şi cărămizie. Rolul fiecăreia este dedus din scopul pe care-l îndeplineşte. Perdeaua de la intrare deschide sau închide Sanctuarul, în raport de ruperea sau îndepărtarea Perdele interioare.
A. Culorile Perdelelor ne sar cel dintâi în ochi. O împletire de trei culori care reprezintă trei cuvinte ale unei scrieri figurate. Aceleaşi trei culori importante – albastru, purpuriu şi cărămiziu – pe care le întâlnim şi în ţesătura îmbrăcămintei marelui preot, la care apare, în plus, şi un fir de aur (efodul, brâul, pieptarul şi ciucurii de la poalele mantiei albastre). Un ajutor decodificativ foarte important. Se ştie, că marele-preot este persoana conducătoare a Sanctuarului. Un valoros motiv intuitiv care ne indică, prin aceste trei culori, conducerea divină a Planlui de Mântuire. Trinitatea.
Împotriva acestui sens, se susţine însă, conform unor păreri nebiblice, că în Vechiul Testament n-ar exista un Trepied sacru. O Trinitate. Este adevărat. În vechea dispensaţiune nu există o pluralitate de tipul Trinităţii care să fie instalată la conducerea Planunlui de Mântuire. Se ştie doar că există o pluralitate divină universală – deductibil tripersonală – la creaţiune (Elohim).
Şi totuşi trebuie să spunem că Trinitatea vechi-testamentară există. Nu însă aşa încât să fie declarată oficial ca Trinitatea nou-testamentară. Se ştie că Vechiul Testament reprezintă faza pregătitoare pantru începerea perioadei juridice a Planului de Mântuire. O perioadă istoică neratificată juridic prin jertfa divină. Adică faza simbolico-anticipativă a Planului de Mântuirire propriu-zis. Este epoca terestră în care se face pregătirea necesară pentru Primul Advent.
– Dumnezeu-Jahve este prezent, dar nu este încă Dumnezeu-Tatăl. Este doar anunţat prin profeţi că va deveni Tatăl Domnului Hristos şi judecătoru divin. Din această cauză, este ilustrat printr-un fir de culoare albastră, din ţesătura perdelelor, reprezentând rolul Său coordonator, în cadrul Planului de Mântuire (imaginea simbolică a rolului Său de reprezentant legislativ-judecătoresc).
– Dumnezeu-Fiul este prezent, de asemenea, fără să posede încă această calitate. Este doar un simbol, ilustrat prin animalele de jertfă (miel, ţap, porumbel, făină etc). Din acest motiv, este ilustrat printr-un fir de culoare purpurie, reprezentând rolul Său penal în cadrul Planului de Mântuire (imaginea simbolică a sângelui Său fizic, absolut necesar pentru moartea Sa substituitoare).
– Dumnezeu-Duhul Sfânt este prezent, de asemenea, şi lucrează tot timpul. Nu este însă încă Mângâietorul, ci un simbol (ulei, sare, pâine dospită, apă, foc etc). Ca atare, este ilustrat printr-un fir de culoare stacojie, reprezentând rolul Său moral în cadrul Planului de Mântuire (imaginea simbolică a Factorului educativ care determină curgerea sângelui spiritual al omului, în procesul morţii spiritual-umane).
Tocmai această realitate Trinitară, în expresie simbolică, o ilustrează imaginea ilustrativă a perdelelor din Sanctuar. Şi anume, faptul că în timpul Vechiului Testament nu există o Trinitate activă. Adică o Trinitate a Planului de Mântuire. Fiincă nici Planul de Mântuire nu are încă o bază juridică. Există, în schimb, o Trinitate într-o certă perspectivă. Un fapt prezentat prin simpla semnalizare a celor trei culori:
Se înţelege, aşadar, motivul pentru care ilustrarea Divinităţii sau a Trinităţii are loc sub forma unor fire de in – albastre, purpurii, cărămizii – ilustrând baza de lucru, încă neratificată juridic, a viitoarei Trinităţi nou-testamentare. O dată cu crucificarea Domnului Hristos se pun bazele juridice ale Planului de Mântuire. Acest Plan divin devine o realitate, atât fenomenologică, cât şi juridică. Ia naştere, în mod declarativ, Trinitatea bine cunoscută a Noului Testament – Tatăl-Fiul-Duhul Sfânt.
B. Relaţiile Perdelelor sunt, aşa cum s-a mai spus, un important ghid în permeabilitatea şi în dirijarea căii de acces din Sanctuar. Un sistem dinamic care este diferit, în cele două sisteme ritualice din Sanctuar: ritualul preoţesc zilnic şi ritualul preoţesc anual.
a. Ritualul preoţesc zilnic
În ritualul preoţesc zilnic, perdelele Sanctuarului (Perdeaua de la intrare şi Perdeaua interioară) indică începutul şi sfârşitul Planului de Mântuire, în simbol, numai pentru Vechiul Testament.
În acest ritual, ambele perdele, se condiţionează una pe alta, din punct de vedere funcţional.
– Perdeaua de la intrare este permanent deschisă. Un aspect care ilustrează, în mod simbolic, epoca ritualică activă a Vechiului Testament. Şi rămâne deschisă tot timpul pentru asigurarea exercitării serviciului ispăşitor zilnic, până la ruperea Perdelei interioare.
– Perdeaua interioară este permanent închisă. Un aspect care ilustrează, în mod simbolic, trupul nejertfit al Domnului Hristos (Evr. 10, 19-20). În clipa în care jertfa divină are loc, această perdea se rupe şi Sanctuarul îşi încetează, în mod definitiv, existenţa ritualică.
Ruperea Perdelei interioare are loc, exact în momentul în care, pe Golgota, preoţia lui Aaron este înlocuită cu preoţia lui Melhiedec. Mai exact, Domnului Hristos devine Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, şi se jertfeşte pe Sine Însuşi. Un moment al încetării pentru totdeauna a Sanctuarului şi a ritualurilor aaronice.
Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor – căci sub preoţia aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie era să se ridice alt preot „după rânduiala lui Melhisedec”, şi nu după rânduiala lui Aaron – Evr. 7, 11.
Domnul Hristos moare în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Exercitându-Şi calitatea Mare Preot pe Cruce, nu mai poate învia tot în calitate de Mare Preot, ci exclusiv în calitate de Mijlocitor (Evr. 12, 24).
Ideea doctrinară actulă, că Domnul Hristos funcţionează actualmente, în Sanctuarul ceresc, în calitate de Mare Preot, după rânduiala lui Aaron (fiindcă în Sanctuar nu se poate sluji după altă rânduială preoţească) este total nebiblică. Dacă Domnul Hristos ar sluji ca Mare Preot în Sanctuarul ceresc, după crucificare, ar înseamnă o întoarcere a Sa în epoca Vechiului Testament. Chiar mai mult: o negare certă a propriei Sale ispăşiri, după rânduiale lui Melhisedec. Şi, totodată, înseamnă negarea calităţii Sale de Mijlocitor divin al Planului de Mântuire.
b. Ritualul preoţesc anual
În ritualul preoţesc anual, perdelele Sanctuarului (Perdeaua de la intrare şi Perdeaua interioară) indică începutul şi sfârşitul epocii simbolice a întregului Plan de Mântuire din ambele Testamente.
În acest ritual, ca şi în cel zilnic, ambele perdele se condiţionează una pe alta, din punct de vedere funcţional.
– Perdeaua de la intrare se închide. Acest aspect ilustrează, în mod simbolic, sfârşitul activităţii multimilenare a Planului de Mântuire sau a Harului. O închidere care are loc în momentul deschiderii simbolice a Perdelei interioare.
– Perdeaua interioară se deschide. Acest aspect ilustrează, în mod clar, momentul de începere a judecăţii divine (Dan. 8, 9-14). O deschidere care indică închiderea imperioasă a Perdelei de la intrare.
Este interesant faptul că sistemul cronologic biblico-profetic indică şi momentul începerii istorice a judecăţii divine. Profeţia biblică precizează că acest moment are loc, în conformitate cu Daniel 8, 9-14, la sfârşitul duratei Cornului Mic (Imperiul Roman). O durată care începe în anul 168 î.H. şi care durează 2300 de ani (2300 minus 168 = 2133).
Ideea actuală că judecata deja a început la anul 1844, este nu numai total nebiblică, ci şi contrară existenţei noastre religioase actuale. Se ştie, că judecata divină implică închiderea Harului. Atâta timp cât acesta este deschis, nu se poate vorbi despre începerea judecăţii divine. Mai trebuie adăugat, că greşelile de interpretare, în acest domeniu, se datorează şi faptului că adventismul este raportat simbolic numai la o singură sarbătoare anuală (Sarbătoarea Ispăşirii). În realitate (Lev. 23, 23-32), există, în acest sens, două sărbători anuale (Sărbătoarea Trâmbiţelor, simbolul începerii adventismului în anul 1843, în vederea vestirii şi pregătirii pentru judecata de cercetare, şi Sarbătoarea Ispăşirii, simbolul începerii judecăţii divine, în anul 2133).
(va urma)
Cornelius Greising
