FORTĂREAŢA DIN PUSTIU
(Eseu biblic) (1)
Secolul al XV-lea î. H. Muntele Sinai. Ziua întâi a lunii întâi, al celui de-al doilea an, de la smulgerea „poporului ales” din ghearele unor vremuri abia apuse. O proaspătă fortăreaţă răsuflă viguroasă în oglinda soarelui de primăvară. Un adăpost din: pânză, piei, lemn şi metal. Pleoapele prinţului fugar cercetează totul bucată cu bucată. Proiectul viziunii profetice de pe munte, schiţat cu propria-i mână pe papirusul de sub braţ, trebuie să capete fără nici o abatere acelaşi chip pe temelia de nisip a acestei lumi. Pare o pasăre care se odihneşte după un drum lung. De astăzi nu se mai aud lovituri de ciocane. Nici sunete de copci, nici de scoabe şi nici scânccetul cârligelor neliniştite din traistele purtate de către ucenici. Ici colo se mai aude câte un zgomot rătăcit. Năpădite de mirosul primar al pereţilor şi al lucrurilor fascinante, încăperile îşi torc tăcerea de vis a începuturilor. Linişte. În continua lor jubilaţie, în braţele care le portă, doar vasele şi tacâmurile de aur şi de argint răsună neliniştite. Soarele arde, nisipul frige. Întregul sălaşi înălţat încet, arată ca o plantă înflorită. Pare pur şi simplu o modestă colibă de păstori, ca un fel de stână ieşită din comun. Un fel de infermerie izolată, pentru vindecarea, de ele însele, a oilor de pe insula de lut a nemărginirii.
Sensul biblic al Sanctuarului
Sanctuarul. O machetă a gândirii divine transpusă în dimensiunea lumii terestre. O sublimă lecţie sacră cu materiale didactice pe măsura naturii omeneşti. O expoziţie de idei astrale transpuse în forme strict umane. O pleiadă de principii divine, pur şi simplu tainice, în esenţa lor, care nu încap, altfel, prin porii raţiunii nici unui om. Doar prin această vorbire tridimensională. Doar prin acest vocabular arhitectura-gestual al omenirii care conţine literele necesare, pentru montarea, în expresii obişnuite, a unor mistere inexprimabile. Numai în felul acesta, adevăratele cuvinte, rostite de la ultimul etaj al Universului, pot să parcurgă – prin intermediul formelor şi al mişcărilor unor obiecte terestre – nemărginitele întinderi. Un sălaşi cu totul aparte. Un Cort impunător şi care nu este casa Fiinţei Sacre, ci casa Gândurilor Sacre.
În acest sens, se poate spune că Sanctuarul este una dintre cele două forme de comunicare cosmico-terestră. Un dintre cele două Biblii. Este prima Biblie ritualică a omenirii. O carte ale cărei litere îmbracă forme de obiecte, însoţind sau nu unele pantomime. În realitate, este o univesitate ale cărei cursurile sunt ţinute de profesorii formelor constructive şi de profesorii mişcărilor preoţeşti şi laice.
A vorbi despre Sanctuar înseamnă, de fapt, a demonta acest uriaş alambic care fumegă un mileniu şi jumătate, în lumea noastră, pentru distilarea celor mai mari şi mai zguduitoare noţiuni ale Planului de Mântuire. Fiindcă Sanctuarul biblic nu este o sală de gimnastică sacrală, pentru antrenarea ritualică a omului în sfera misterelor divine. Nu este o baie universală, pentru spălarea sau purificarea spiritului omenesc, cu leşia unei liturghii de esenţă mistică. Întregul aşezământ religios arată ca o carte uriasă, în care oricine poate citi de la distanţă. Sanctuarul este o şcoală de instruire a raţiunii umane. O fortăreaţă spirituală la limita dintre cer şi pământ, pentru instruirea omului, în vederea asanării celor două flageluri cruciale care bântuie pe suprafaţa acestei planete. În primul rând, marea instruire divină, cu arme ilustrative, pentru tactica luptei omului cu sine însuşi. O luptă care trebuie dusă cu o deosebită abnegaţie, în lumea zilnică, pentru biruinţa păcatului uman. Iar, în al doilea rând, o lecţie divină, în domeniul tacticii cereşti, în virtutea căreia Domnul Hristos coboară între noi, să spargă uriaşa carapace, cu caracter de destin, a morţii umane.
Sensul profetic al Sanctuarului
Fascinanta construcţie pastorală – spre care soarele priveşte cu atenţie, de pe acoperişul de piatră, de alături, în ziua inaugurării sale – este de fapt o cazemată spirituală. Un adăpost camuflat de nisipurile negre ale necunoaşterii, din care ţâşnesc în noaptea umană o serie de lungi reflectoare. Nişte fascicule luminoase care sunt alimentate raţional de bateriile jerfelor sau de bateriile sărbătorilor anuale. Ritualul zilnic şi ritualul anual vorbesc, atât despre prezent şi despre trectut, cât şi – într-un mod cu adevărsat expres – despre viitor. Toate încăperile şi mişcările, împreună cu cele două schimbări ale Perdelei interioare, alcătuiesc marea uzină simbolică pentru fabricarea energiei necesare în vederea întâmpinării Primului şi a celui de al Doilea Advent.
– Ritualul zilnic, înecat în sângele jertfelor ispăşitoare, arată spre Muntele Moria de la orizontul viitor al lumii, pe vârful căreia jertfa lui Avraam, din simbolică, va deveni reală. Fiecare jertfă de dimineaţă şi de seară reprezintă un ghem tainic, de pe care se deşiră firul istoric al Primului Advent. Un fir aumit, pe care bătrânul Daniel îl decupează, cu grijă, tăind cu foafeca viziunii sale memorabile, vestita durată de 490 de ani. Marea zi a ruperii Perdelei sale interioare.
– Ritualul anual, înecat, atât în linişte, cât şi în norul gros de tămâie, anunţă închiderea obloanelor Harului. Misterioasa pendulare a preotului între Chivotul de Aur şi Altarul de Aur, are rostul să deschidă cel mai lung reflector profetic care să lumineze până la capătul lumii. O măreaţă lucrare care derulează firul celui de-al doilea ghem istoric. Un fir al cărui capăt îndepărtat, este decupat de către acelaşi Daniel, tăind cu foarfeca iluminării profetice 2300 de ani. Marea zi a îndepărtării perdelei interioare.
Nu este deloc de mirare în acest caz, faptul că anumite clişee ale Sanctuarul biblic sunt încorporate pe diferite pagini ale Cărţii lui Daniel şi a Apocalipsei. Fotografia ritualului zilnic, de exemplu, este o mostră simbolică a actului mântuirii. O imagine încleiată pe pagina Gazetei de perete, de pe unul dintre pereţii clasei de cunoaştere a viitorului, din Şcoala profetică a Insulei Patmos. Tot aşa alte fotografii ale Sanctuarului sunt încadrate în diferite spaţii ale istoriei terestre. Una dintre acestea este ataşată ca un steag, chiar de trâmbiţa celui de-al şaptele înger trâmbiţaşi, din cortegiul ultimelor demonstraţii terestre ale Apocalipsei.
Este un fapt total cunoscut, şi anume, că toate realităţile terestre din ultima carte a Bibliei sunt proiectate în cer. Şi Mielul cu „şapte coarne şi şapte ochi”, şi cele „şapte lămpi de foc”, şi „limba cu două tăişuri” din gura Celui care „ţine cheile morţii”, şi „balaurul roşu cu şapte capete şi zece coarne”, şi, bine înţeles, şi Sanctuarul de pe pământ. Ca atare, nu ne putem gândi însă nici o clipă că toate aceste imagini de ordin profetic se află cu adevarat în ceruri.
Ochii oricărui profet adâncit în viziune, vede cu adevărat, nişte realităţi de vis. Le priveşte cu ochii interiori ai inconştientului vizionar. Tot ceea ce intră în raza privirii lui este observat cu ochii minţii, nicidecum cu ochii lumii reale. Scufundat în lumea lui interioară, profetul nu vede realităţi. El vede imagini virtuale. Vede o lume lipsită de realitate, şi în care abundă sensuri şi înţelesuri simbolice care trebuie decodificate. Ca atare, nici Sanctuarul din Apocalipsa, nu este o realitate, chiar dacă pupilele profetului îl privesc în cer. Sanctuarul acesta este o ilustraţie, o imagine care precizează anumite adevăruri, pe care mintea noastră trebuie să le traducă şi să le aşeze în fresca istoriei profetice apocaliptice. Domnul Hristos este „Miel” numai în Sanctuarul pământesc. Dumnezeu Tatăl este „o piatră preţioasă”, numai în visul profetic. Ninci unul dintre chipurile zugravite în Apocalipsa, nu sunt în cer, ci sunt pur şi simplu probleme cereşti care vorbesc simbolic despre istoria pământească.
Sanctuar pământesc şi Sanctuarul ceresc
Ideea despre Sanctuarul ceresc este adusă, în sfera religiei creştine universale, de către noi, o mână de mărşăluitori pe magistrala profetică a Bibliei. Este drept, pentru noi care păşim de o sută cincizeci de ani pe muchiea de cuţit a acestei idei, Sanctuarul este colacul nostru de salvare. Un colac de salvare care scoate un pumn de persoane, din Mişcarea millerită, o mşcare religioasă naufragiată total în anul 1844.
Şi astfel, ideea de Sanctuar ceresc reprezintă un fel de imobilizare de urgenţă, cu nişte atele, a unor picioare fracturate, până la imobilizarea acestora, în mod real, într-un autentic aparat ghipsat. Şi totuşi, ca peste tot, cel dintâi gând face carieră în viaţa oricui. Scânteierile imaginare ale lui Edson sunt pe deplin salutare şi rămân neclintite în generaţia în care se află. El vede corect, un Sanctuar în cer, şi pe Fiul lui Dumnezeu păşind dincolo de perdea. Dar, bietul de el, nu ştie că ceea ce fulgeră în imaginaţi sa frământată este un ritual al Sanctuarului pământesc. Şi, de asemenea, nu ştie că deplasarea Persoanei cereşti respective, este simbolică, nu reală. Tot aşa cum nici imaginea Sanctuarul ceresc, de pe paginile Apocalipsei, nu este reală, ci virtuală. Nu ştie, de asemenea, acest lucru nici tânăra Ellen White, care în 1847, priveşte, în vedenia sa Sanctuarul ceresc. Şi nu-şi dă seama, nici ea niciodată, că Judecata divină este undeva în lumea cerească, nicidecum în Sanctuarul ceresc, aşa-zisul original al copiei Sanctuarului pământesc. Şi, de atunci, învăţătura respectivă îngheaţă în gândurile noastre ale tuturor.
Este un fapt demn de recunoscut, şi anume, faptul că Sanctuarul pământesc este cartea noastră simbolică pe care o păstrăm sub căpătâiul nostru. Dacă este adevărat că avem o măreaţă învăţătură, în plus faţă de celelalte denominaţiuni, atunci trebuie să spunem că avem abecedarul ilustrativ al Sanctuarului pământesc. Nimic nu poate înlocui, în instruirea noastră, învăţătura pe care o extragem din acest simbol arhitectural şi funcţional. Există în cadrul Sancturului pământesc, un zăcământ uriaş de idei, din care trebuie să extagem cele mai preţioase adevăruri sacre.
Existenţa unui Sanctuar în cer este, din punct de vedere biblic, o credinţă falsă, moştenită, de către fiecare, de la gândirea de la începuturi. O gândire care nu diferenţiază lucrurile. Fiindcă existenţa unui Sanctuar ceresc este o idee nenaturală, nu numai pentru gândirea pământească, ci şi pentru gândirea cerească. Să studiem şi să vedem. Vom întâlni câteva idei ajutătoare.
– Ideea viziunii lui Moise. Din observarea noastră a Sanctuarului pământesc (materiale de construcţie, pânză, preoţi, sânge, animale etc), se înţelege că Moise, pe munte, are o vedenie cu macheta acestuia. Nu vede nicidecum Sanctuarul ceresc (un spaţiu în care nu există nici materiale de construcţie pământeaşti, nici pânză, nici preoţi, nici sânge, nici animale etc).
– Ideea de copie. Conform Bibliei, este deplin înţeles faptul că lumea noastră terestră este de o anumită natură, iar lumea cerească este de o cu totul altă natură. Din această cauză, un obiect din natura cerească nu poate fi copiat în natura trestră. Nu există copii între naturi diferite. În consecinţă, nu se poate vorbi despre un Sanctuar ceresc care să fie copiat pe pământ.
– Ideea de simbol. Se ştie că Sanctuarul pământesc este un simbol. Orice simbol este format din două componente: componenta concretă, de un anumit fel (semnificantul) şi o componentă abstracă, de alt fel (semnificatul). Seminicantul şi semnificatul nu pot fi identice. Ca atare, Sanctuarul pământesc (semnificantul), reflectă o noţiune abstractă (semnificatul), reprezentat de Planul de Mântuire. Semnificantul şi semnificatul trebuie să fie de naturi diferite.
– Ideea de structură a Sanctuarului. Se ştie că Perdeaua despărţitoare (reprezentând trupul nejertfit al Mântuitorului) se rupe pentru totdeauna la moartea Domnului Hristos. Totodată, şi Sanctuarul, se desfiinţează. Prin absurd, admiţând că şi în cer ar fi un Sanctuar, şi Perdeaua acestuia s-ar rupe. Atunci cum se poate vorbi despre faptul că Domnul Hristos slujeşte într-un Sanctuar a cărei Perdea, la mortea Lui, a dispărut. Cum se mai poate vorbi atunci, despre slujirea Lui, în două încăperi ?
– Ideea de preoţie. Sanctuarul pământec este cadrul arhitectural pentru preoţia după rânduiala lui Aaron. Biblia precizează (Evr. 7, 11) că Domnul Hristos preia preoţia lui Melhisedec. O preoţie care nu are de-a face cu Sanctuarul. Cum se poate spune atunci că Domnul Hristos continuă preoţia lui Aaron, în Sanctuarul ceresc ? O preoţie valabilă exclusiv până la moartea Sa şi care este înlocuită, de către EL, cu preoţia după rânduiala lui Melhisedec.
Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor – căci sub preoţia aceasta a primt poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melhisedec, şi nu după rânduiala lui Aaron ? – Evr. 7, 11.
(va urma)
Cornelius Greising
