Se termină şi acest trimestru al Şcolii de Sabat, care a avut ca subiect redeşteptarea, şi parcă tot nu ştim de unde să începem, că vom rămâne tot neredeşteptaţi, că amorţeala laodiceană ni se întinde mai departe, ca un somn prevestitor de moarte…
Oameni buni, vreau să vă transmit, cu toată smerenia, un mesaj de speranţă inspirat de Dumnezeu şi dacă va fi de folos pentru cineva, sau chiar pentru întreaga Biserică, să fie pentru lauda Lui!
S-a spus că îndreptăţirea prin credinţă ar fi solia ce trebuia să fie primită de Biserică la 1888 pentru ca să se producă redeşteptarea generală, să vină Ploaia Târzie şi să apară Domnul pe norii cerului, dar nu am înţeles. Nu am înţeles îndreptăţirea prin credinţă, şi nu am înţeles credinţa ca relaţie personală şi vie cu Hristos, şi nu am înţeles ce înseamnă cu adevărat o relaţie vie şi personală cu Hristos.
În general înţelegem relaţia cu Hristos ca relaţia cu Ştefan cel Mare… Mă refer de exemplu la un student care se pregăteşte pentru istorie, şi citeşte foarte mult despre personaje pe care ajunge să le îndrăgească. (Un exemplu mai potrivit ar fi un actor de film, pentru că influenţa filmelor asupra minţii este mult mai puternică decât un personaj de carte, dar am ales cartea pentru că Biblia este o Carte.) Dacă studentul citeşte mult despre Ştefan cel Mare, începe să cunoască detalii din viaţa personală a lui, cuvintele pe care le-a spus, arta strategică militară, viaţa de familie, etc., şi i se umple mintea şi inima de prezenţa lui Ştefan cel Mare. Poate chiar îl visează, şi poate să ajungă în situaţia când să i se adreseze, retoric (pentru că acum e şi sfânt!): „Măi Ştefane ce grozav ai fost! Extraordinar cum ai acţionat la Podul Înalt sau la Valea Albă!… Ce strateg ai fost! Ah, ce te admir!”
Citind Biblia, tot la fel aflăm de un personaj extraordinar, de Isus Hristos, şi ne îndrăgostim de El, de viaţa Lui, de cuvintele Lui extraordinare, ne umplem sufletul cu spiritualitatea Lui, şi parcă ne vine să vorbim cu El, aşa, retoric… Deci, avem o relaţie cu Hristos? Sigur că da! Şi pentru unii ar fi un nivel destul de înalt al experienţei. Numai că nu e suficient.
Dacă relaţia noastră cu Hristos este ca relaţia cu Ştefan cel Mare a unui student de la istorie, e vai de noi. Suntem laodiceenii care atunci când se pleacă în genunchi la rugăciune se roagă ca în faţa unui perete gros cât de la pământ la cer, dincolo de care există cu siguranţă un Dumnezeu care le notează rugăciunile. Şi chiar zilnic vin la rugăciune încercând să stea ore întregi pe genunchi înşirând cererile lor cu toată încrederea, dar uitând să aştepte vocea lui Dumnezeu care să le răspundă. În momentul în care Dumnezeu ar vrea să ne spună: „Am şi eu ceva important să-ţi spun!”, atunci eu spun „La revedere, am plecat la serviciu sau la şcoală!”…
Nu cumva redeşteptarea începe de aici? În loc de atâtea predici de umplutură de care ni s-a acrit sufletul, n-ar trebui să fim învăţaţi despre relaţia vie şi personală cu Hristos? N-ar trebui să fim îndemnaţi la aceasta şi să ni se ofere exemple vii de cum arată o asemenea relaţie, despre cum să stăm în prezenţa lui Dumnezeu, în linişte, despre cum să-I auzim şi să-i deosebim glasul din miile de glasuri ce ne înconjoară?
Auzim prin bisericile noastre, pe ici, pe acolo, glasuri care cheamă la redeşteptare, glasuri care cheamă la a trăi o viaţă fără păcat, glasuri care vorbesc despre Hristos care în natura lui omenească asemănătoare cu a noastră, chiar identică, fără nicio deosebire, a trăit fără păcat şi noi trebuie să ajungem să trăim fără păcat, exact ca El, şi că Dumnezeu va face o ultimă demonstraţie că oamenii pot trăi fără păcat, şi El aşteaptă ultima generaţie de adventişti care, atunci când vor fi atât de perfecţi că nu vor mai putea păcătui, contracarând astfel toate acuzaţiile Satanei, doar atunci El Se va întoarce şi va lua pe cei ai Lui la cer…
Această evanghelie care are în centru biruinţa asupra păcatului, lăsând pe plan secundar relaţia cu Hristos (care ar aduce adevărata biruinţă asupra păcatului) nu este altceva decât îndreptăţire prin fapte, deghizată în aşa fel încât să-i păcălească pe cei mai sinceri credincioşi. Această evanghelie despre păcat conţine elemente preluate de la înaintaşii noştri despre care ştim că au trebuit să crească în ce priveşte cunoaşterea adevărurilor biblice. Îndemnul pe care-l auzim astăzi de a ne întoarce la punctele de credinţă ale lor, la aşa numitele „vechi pietre de hotar” este cu totul absurd. Se spune că pionierii noştri nu au primit solia îndreptăţirii prin credinţă la 1888, iar acum ni se propovăduieşte altă îndreptăţire, prin biruirea păcatului, şi aproape că n-o sesizăm…
Primul pas în redeşteptare şi reformă este culcatul devreme. Nu am citit asta în lecţia şcolii de Sabat, dar mi-a venit aşa un gând, ştiu eu de unde, şi zic că e adevărat! Dumneavoastră, nu? Dacă ne culcăm mai devreme, şi ne vom scula devreme, vom avea timp şi pentru o relaţie cu Hristos, pentru acea devoţiune în care să ne descărcăm poverile la piciorul crucii, dar în care să avem timp şi să auzim glasul sau îndemnurile Duhului Sfânt.
Fiică-mea mi-a spus deunăzi: „Eu cred că n-ar trebui să avem televizor! Şi ar trebui ca asta să fie o doctrină!” S-ar putea să fie şi alte lucruri care să nu ne lase să ne culcăm devreme, şi s-ar putea ca nu toate lucrurile care ne împiedică să ne culcăm devreme să ne despartă de Hristos, dar trebuie să facem orice este posibil, ca relaţia noastră cu Hristos să nu fie ca relaţia cu Ştefan cel Mare!
Benoni Catana
