Unicităţi – MARELE UNICAT
Suntem unicităţi. Fiecare în parte. Nici un fel de amestec, mai ales juridic. Expresii “ca Abraam”, “ca Iov”, “ca Pavel” şi în ultimă instanţă “ca Domnul”, sunt doar orientative pentru a fi ficeare, “eu”, “tu”, “el” şi niciodată “noi”, decât prin legământ, prin contract, prin înţelegere. Legitatea unicităţii ca element de bază al existenţei naturale şi morale, nu trebuie nici forţată – căci se răzbună – nici ignorată – căci ne ignoră ea la numărătoare.
În mântuire, unicitatea este mai subliniată decât în orice alt domeniu, pentru că este vorba de cele mai mari valori, răscumpărarea, Împărăţia, veşnicia. Joaca de-a IMITAŢIA personajelor biblice pentru a ne bucura ca ele şi de perspectivele veşnice este o treabă ieftină ca valoare şi cu urmări incalculabile. Relaţia directă “fă ca Abraam” ca să fi la masă în cer cu Abraam, “fă ca David” căci “casa lui David va fi întemeiată pe vecie”, nu se potriveşte mie şi ţie decât ca învăţătură pentru unicitatea mea şi a ta, care în substanţă este alta. Dacă solomonicul “nu este NIMIC nou sub soare” se potriveşte – în general vorbind – la repetarea fenomenelor naturale, nu putem spune “nu este NIMENI nou sub soare”, dimpotrivă, Biblia vorbeşte despre unicitate, în privinţa fiinţei umane şi mai ales în perspectiva vieţii veşnice. Eu nu sunt Abraam, tu nu eşti David, şi în Împărăţia Sa, cred eu, Domnul nu vrea o mulţime de avraami şi o mulţime de davizi, ci un număr nenumărat de unicate.
Aventura cu riscuri veşnice nu este în a ne strădui să ne asemănăm (refuz deliberat “să imităm”) cu personajele biblice în experienţele lor pozitive, (lucru de dorit), ci cumva, a ne permite experienţele lor negative în consideraţia că ni se raportează despre mântuirea lor. Dacă jocul acesta este conştient, consecinţele sunt devastatoare.
Felul în care îmi aleg un personaj biblic ca model este de mare, mare însemnătate. Bunăoară, tâlharul de pe cruce răstignit odată cu Domnul Isus, despre care ştim sigur că va fi în Împărăţie căci i s-a spus “… vei fi cu Mine în rai”, poate fi un exemplu. Foarte tentant personajul. O înfruntare de câteva clipe în câteva vorbe a tovarăşului său de tâlhărie şi o singură rugăciune – aparent egoistă – “Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta”. Excelent! Eu vreau să fiu ca acest tâlhar. Mi-am ales exemplul. Ce să mai umblu din ţară în ţară ca Abraam departe de neamuri, să mă zbat ca Moise şi cu faraon şi cu poporul neascultător, să nu mai ştiu de mine ca Pavel în călătorii de propovăduire peste tot. În ultima clipă zic şi eu o vorbă ca tâlharul şi gata. La urma urmei sunt liber să-mi aleg modelul biblic şi eu mi l-am ales pe acesta.
Propovăduirea că în ultimele clipe ale vieţii sale tâlharul s-a întâlnit cu Domnul şi afirmaţia “iată că se poate şi aşa” nu este de nici un bine, deşi exemplul poate spune că se poate şi aşa. Ellen White comentează că tâlharul acesta îl cunoscuse bine pe Domnul mai dinainte, Îl şi urmase un timp ca un fel de ucenic al Său, dar că preoţii şi fariseii îl depărtaseră de El încet, încet până ce ajunsese din nou la faptele lui rele, iar atunci, pe cruce era o revenire puternică a amintirilor într-o evidenţă deplină. Chiar presupunând prin absurd că ceea ce zice Ellen White nu este adevărat şi că acolo pe cruce L-a întâlnit prima dată pe Domnul, învăţătura este că Domnul te primeşte şi în ultima clipă, şi învăţătura nu este să laşi întâlnirea cu Domnul, pocăinţa, pentru ultima clipă. Dacă se întâmplă să-L întâlneşti pe Isus în ultima clipă a vieţii, primeşte-L, pocăieşte-te. Dacă poţi acum să faci acest lucru, nu aştepta pentru atunci.
Circumstanţele pot fi adesea ca ale altcuiva – personaj biblic sau din afara Bibliei – dar niciodată IDENTICE. Felul în care reacţioneazi la circumstanţa ta unicat, face unicitatea ta ca atitudine cu importanţă juridică şi Împărăţia nu va deveni activă înainte de judecată.
Dacă ne referim la MARELE UNICAT, Domnul Isus Hristos, Creatorul, Mântuitorul, cred eu, că textele biblice referitoare la “întrupare”, la “chip de om”, “asemenea nouă’, “ca şi noi”, etc., nu se referă la pierderea unicităţii ci la sublinierea ei. Un SINGUR MÂNTUITOR, UN SINGUR MIJLOCITOR, UN SINGUR ÎMPĂRAT şi Domn de domni, distanţat de orice şi oricine ca IDENTITATE, deşi implicat total în mântuirea oricui.
Ni se pare foarte frumos, şi este, să ne asemănăm cu Domnul. Zicem adesea, “să fiu ca El”. Şi mai zicem mult propovăduita întrebare “Ce ar face Domnul dacă ar fi în locul meu?”, ca să-L urmez, să-L imit, gândind că El ar face cel mai bun lucru în acea circumstanţă. Absolut că Domnul este cel mai bun exemplu de luat. Dar ca Mântuitor – situaţia în care noi nu suntem – El a făcut o sumedenie de lucruri UNICAT, care-i aparţin NUMAI LUI. Cea mai grea şi mai vulnerabilă de înţeles este expresia “CA DOMNUL”. Ea poate fi cel mai benefic model, dar şi cea mai mare încumetare. Dacă nu se respectă diferenţa dintre UNICITATEA CREATOARE – Domnul, şi UNICITATEA CREATĂ – creaturi, se ajunge la paradoxul luciferic care se voia CA CEL PREAÎNALT. Acest “CA”, face deosebirea. Chiar şi întrupat, majoritatea lucrărilor făcute de Domnul au fost sub însemnul divinităţii Sale şi în problematica mântuirii CA MÂNTUITOR.
Nu este în planul Domnului ca prin mântuire să ne pierdem identitatea, unicitatea, ci să ne-o formăm desăvârşit.
Neputând să-L nege pe Isus ca personaj istoric, seculariştii ni-L prezintă ca un model de urmat, social. Câteodată facem şi noi acelaşi lucru. Îl socotim unicat, un mare unicat, poate cel mai mare, dar nu MARELE UNICAT. Sub această denumire este prezentată nu doar diferenţa dimensională şi calitativă, ci şi asemănarea că fiecare dintre noi suntem unicităţi în marea unicitate.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
