“CORDOBA”
Mă minunez şi eu de câte se petrec pe lume. Am urmărit dezbaterile publice care au vânzolit ultimele săptămâni – şi nu s-au terminat – cu privire la un proiect al populaţiei musulmane din Statele Unite, de a construi o moschee mare de tot, lângă locul unde au fost distruse cele două clădiri mari numite “turnuri”, în New York la 11 Septembrie 2001. Nici vorbă să mă declar pro sau contra acestui proiect pentru că nu e treaba mea, şi nici nu mă pricep. Am auzit însă că a fost numit “CORDOBA” şi acest lucru m-a trimis în istorie. Este vorba de oraşul spaniol din Andaluzia, vestigiul său principal fiind Marea Moschee de pe când era capitală a Emiratului 796-929 şi apoi a Califatului 929-1031, sub stăpânire arabă. Ceva fenomene intermediare, apoi cucerit de spanioli, Marea Moschee musulmană în 1236 a fost transformată în catedrală creştină. De ce acum proiectul Marea Moschee de la New York ne trimite înapoi la Cordoba, nu ştiu. Ştiu însă că cea mai mare sărbătoare religioasă musulmană – Ramadanul – a cam coincis ca dată de calendar cu dărâmarea turnurilor americane şi că unii sărbătoreau una, alţii alta, cam în acelaşi timp şi mulţi se uitau şi la una şi la alta, încercând să le împace. Aşa mi-am adus aminte de eforturile ecumenice în privinţa înţelegerii între cele două religii mari, islamismul şi creştinismul şi specific mi-am amintit de eforturile pe care le face Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, în mod oficial şi public, în ceea ce se numeşte “împrietenire” şi mă mir din nou.
În momentul în care pornesc o mişcare de “împrietenire” cu cineva, înseamnă că acel cineva, a fost şi chiar mai este, duşman, căci altfel efortul de “împrietenire” e fără rost. Din câte ştiu eu, Adventiştii de Ziua a Şaptea sunt în practica principiului biblic “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” în virtutea realităţii că toţi oamenii suntem fraţi, aşa că ei n-au duşmani şi nu duşmănesc pe nimeni.
În înţelegerea mea, prin definiţie biblică, orice fiinţă umană îmi este şi îi sunt prieten. Această egalitate naturală stabilită de Dumnezeu trebuie doar respectată şi atât. Acest principiu este de altfel valabil ca relaţie dintre fiinţe, cu orice altă rasă sau neam indiferent cum s-ar numi sau cum ar arăta. Cât despre ÎNVĂŢĂTURA dată de Dumnezeu, şi ea una singură, dacă ar fi respectată nu s-ar mai pune problema eforturilor ecumenice între religii.
Cu fratele meu musulman sunt deja prieten, nu mai este nevoie de nici o mişcare de “împrietenire”. Mă întreb dacă “mişcarea de împrietenire” nu are cumva în vedere împrietenirea cu “religia musulmană” şi mi-e teamă că da. Cuvântările tot mai “elocvente” şi tot mai retorice despre cât de multe puncte comune sunt între cele două învăţături, cea a Adventiştilor de Ziua a Şaptea şi cea a musulmanilor, lucru de fapt real, nu mă conving, dimpotrivă. Nici unii, nici alţii nu bem, nu fumăm, şi câte bune, până la credinţa în Dumnezeu (chiar dacă este numit Alah sau Yahve), dar lipseşte ceva ca ÎNVĂŢĂTURĂ de înveşnicire şi în ultimă instanţă aceasta este vital. Ca să mai câştigăm timp, poate ar fi mai util nu o horă a unirii pe punctele comune care deja le avem, ci o dezbatere solemnă pe diferenţa cea mare. Adică ISUS şi ISUS ca JERTFĂ, ISUS ca MÂNTUITOR.
Oameni ai secolului 21, pentru foarte mulţi postistorie, s-ar cuveni să ne concentrăm în toată solemnitatea la REZOLVAREA de ESENŢĂ a statutului fiinţei umane – înveşnicirea -. Lumea este obosită de cele temporare prin eforturi de îngăduinţă, toleranţă, unire, sfârşite în mormânt, agonie mai confortabilă, fără salvarea pentru totdeauna. Chiar şi cu cele mai bune intenţii omeneşti de fericire, prin izolarea de cer şi de etern şi de infinit, este un efort în plus către nimic.
La acest punct ajunşi, ar fi o dovadă de neiubire, de neprietenire dacă n-am spune fratelui nostru musulman că nevoia vitală a fiinţei umane este de CINEVA care să o salveze. Adventiştii de Ziua a Şaptea Îl recunosc pe Isus ca Mesia şi I se închină. Musulmanii nu-l recunosc pe Mahomed ca Mesia şi nu ni-l propun ca salvator din moarte. De fapt ca civilizaţie istorică şi gândire înaltă, ei sunt cei care ar trebui să înveţe lumea toată că FĂRĂ de JERTFĂ se moare şi FĂRĂ SALVATOR nu este viaţă.
Problema nu este de Moschee, Catedrală sau Sinagogă, ci de învăţătura din ele. Este Mesia, Salvatorul, centrul ei? Atunci e bine.
Problema nu este de un Califat planetar cu o Mare Moschee şi cel mai mare Imam, nici de un Vatican global cu cea mai mare Catedrală şi cel mai mare Papă, nici de un sediu al Conferinţei Generale internaţionale cu cel mai bun Preşedinte din câţi au fost, etc… ci de un pământ nou cu un singur PĂSTOR care S-a jertfit pentru a-Şi salva turma. În acest cadru de gândire, frăţia şi prietenia sunt deja.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
