22
Views

   “SUFICIENT de BUN” 

   În lecţiunea Şcolii de Sabat, deunăzi era pusă întrebarea: “Ai simţământul că nu eşti suficient de bun ca să fii mântuit?” 

   Îmi pot pune această întrebare în două feluri, din multele feluri: 

   1. AI simţământul că nu eşti suficient de bun ca să fii mântuit? Adică, dacă AM acest simţământ sau nu. 

   2. Ai simţământul că NU EŞTI SUFICIENT de BUN ca să fii mântuit? Adică, dacă am ACEST fel de simţământ sau am altul, altfel. 

   Poate unul din răspunsurile la această întrebare – care ar dovedi că ea nu este înţelept a se pune – este tot o întrebare, şi anume: Ai simţământul că EŞTI SUFICIENT de BUN ca să fii mântuit? 

   Când răspund la această întrebare cu “NU, eu NU am simţământul că sunt SUFICIENT de BUN ca să fiu mântuit”, înseamnă că pe o anume scară către SUFICIENŢĂ, eu pot ajunge să fiu SUFICIENT de BUN. Când răspund “DA, eu am simţământul că SUNT SUFICIENT de BUN ca să fiu mântuit”, înseamnă că mă consider AŞA, ceea ce ar fi cea mai mare dovadă că NU SUNT AŞA. 

   Fără a nesocoti adevărul numeroaselor pasaje din Scriptură care vorbesc foarte frumos despre CE SĂ FACEM şi CE SĂ NU FACEM, chiar în legătură cu mântuirea noastră, cum ar fi întrebarea “ce să fac ca să fiu mântuit”, ci dimpotrivă, a le sublinia valoarea, principala problemă în mântuire poate nu este A NU FACE CEVA (ce?) şi A FACE CEVA (ce), PENTRU a fi mântuit. A FACE CEVA sau A NU FACE CEVA nu poate determina MÂNTUIREA în sine, ci doar ACORDAREA ei. 

   Desigur motivaţia mea de a fi mântuit, este bună. Faptul că vreau să fiu mântuit este bun. Dar A FACE CEVA şi A NU FACE CEVA – şi urmează şi cuvântul SUFICIENT, nu este spunere potrivită. MÂNTUIREA nu este doar un TEST, un EXAMEN, o calificare. MÂNTUIREA nu are numai aspectul de OBŢINERE ci şi pe cel – şi mai ales, de CREARE a ei. Testul din grădina Edenului – ca ascultare – este valabil şi acum, dar problematica în sine este mult mai cuprinzătoare. Atunci, prin ascultare era vorba de RĂMÂNERE într-o stare deja existentă. Acum, prin ascultare şi CE altceva, este vorba de IEŞIT dintr-o stare şi TRECUT în altă stare. 

   La judecata cea mare, eu nu mă pot prezenta pentru a fi mântuit, cu AM FĂCUT CEVA şi N-AM FĂCUT CEVA ca o PRETINDERE de SUFICIENT de BUN. Nu mai vorbesc de faptul că acest SUFICIENT, înseamnă un MINIM de BUN, arătând că se putea MAI MULT, dar întrucât era SUFICIENT, m-am oprit. O aşa vorbire despre MÂNTUIRE, este nespus de săracă. 

   Ca să înţeleg mai bine acest lucru, vorbesc acum cum zice Pavel “în felul oamenilor”, ba chiar prin absurd. Presupun că Domnul NU POATE să mă mântuiască, orice AŞ FACE şi ORICE NU AŞ FACE eu. În acest caz m-aş mai întreba ce SĂ FAC şi ce SĂ NU FAC? Sau n-ar mai fi nici o străduinţă din partea mea. Sau, dacă Domnul mi-ar spune “te mântuiesc ORICE AI FACE şi ORICE NU AI FACE”, m-aş apuca să fur, să omor etc? 

   În contextul SUFICIENŢEI şi INSUFICIENŢEI în cadrul mântuirii, a apărut ceea ce se cheamă PRINCIPII de MÂNTUIRE. Sunt foarte MOTIVAT să ţin PRINCIPIILE de MÂNTUIRE, poate chiar DISPUS să fac acest lucru, pentru că altfel n-aş fi mântuit şi mai ales pierd veşnicele răsplătiri. Are SENS. Sensul are în vedere un SCOP. Dacă SCOPUL mi-ar lipsi, mi-ar mai fi tot atât de drag SENSUL? Aşa se face că sunt tentat să mă REZUM la PRINCIPIILE de MÂNTUIRE ca un student la întrebările de examen, strict. Să-l iau, să-l trec. Ar fi minunat ca CE SĂ FAC şi CE SĂ NU FAC, să fie natural, în detaliul celor mai mici trăiri. Dar în context SUFICIENT şi INSUFICIENT, mă trezesc întrebându-mă: dar acest lucru de ce SĂ-L FAC sau SĂ NU-L FAC dacă el nu este PRINCIPIU de MÂNTUIRE? Şi analizând eu, după toate posibilităţile mele de pricepere şi de percepere (destul de reduse, dar părându-mi-se multe şi bune), ba chiar mai citind în felul meu şi din Scriptură, mai scad din numărul PRINCIPIILOR de Mântuire. De ce ATÂT dacă se poate să fiu mântuit şi cu mai PUŢIN. De ce AŞA dacă se poate să fiu mântuit şi mai ALTFEL. Ba chiar mă acuz de fariseism, nu cumva să fac mai mult decât ar fi SUFICIENT. 

   Crezându-mă şi destul de înţelept, fac SELECŢIA. Două coloane. Pe una PRINCIPII de MÂNTUIRE, mai de vreau, mai de nu vreau, mai de-mi plac, mai de nu-mi plac, mă zbat pentru ele pentru că altfel NU SE POATE, sunt întrebări de examen, şi a doua coloană cu lucruri fără valoare de PRINCIPIU de MÂNTUIRE, bune, dar de care – în concepţia mea – NU-MI DEPINDE MÂNTUIREA. 

   Din nou exemplu absurd, pentru învăţătură. “Fraţilor, Sabatul ESTE PRINCIPIU de MÂNTUIRE, nu cumva să-l călcăm căci fără el NU SE POATE”, sau “Fraţilor, Sabatul NU ESTE PRINCIPIU de mântuire, aşa că SE POATE şi FĂRĂ el, de ce să ne mai chinuim”. 

   Frumoase sunt multele făgăduinţe ale Domnului şi curat dorul nostru după împlinirea lor cu noi. Aşteptarea răsplătirii promise, nemeritate, tânjirea după lucrurile nevăzute, neauzite şi neatinse vreodată până acum. Stăpânul lor însă este DOMNUL. Mai presus de MÂNTUIRE chiar, este DOMNUL MÂNTUIRII. Mai înainte de CA SĂ FIU MÂNTUIT, se cuvine CA SĂ FIE DOMNUL SLĂVIT. 

   Cumva, partea mea este SĂ ASCULT de DUMNEZEU, fără PRETINDERE, fără PREJUDECATĂ. Condiţionând omeneşte ASCULTAREA de MÂNTUIRE – “ca să” -, mă suspectez de un fel ciudat de egoism. Condiţionând MÂNTUIREA de ASCULTARE – “ca să” – , mă suspectez de un soi ciudat de mândrie. 

   Ascult de Domnul. De ce? “Ca să..?” Şi dacă ascult DEGEABA? Sunt ispitit să mă întreb. Îmi răspund: Nu-i treaba mea. Treaba mea este să ascult. Restul Îi aparţine. 

   Dacă niciodată nu voi ajunge să spun “Am simţământul că SUNT SUFICIENT de BUN ca să fiu mântuit”, la ce trebuie să mă întreb dacă “Am simţământul că nu sunt suficient de bun ca să fiu mântuit?” 

   În loc de “AGONIA că NU SUNT SUFICIENT de BUN ca să fiu mântuit” şi în loc de “extazul că SUNT SUFICIENT de BUN ca să fiu mântuit”, prefer legământul de “a-L iubi pe Domnul Dumnezeu din toată inima mea, cu tot cugetul meu, cu toată puterea mea”. Şi MÂNTUIREA? E în mâinile Sale. 

   Benone Burtescu  (dburtescu@aol.com) 

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-