21
Views

 

   SĂPTĂMÂNA de RUGĂCIUNE

   Vrând nevrând trăim în CONVENŢIONALITĂŢI, dar în măsura în care este posibil să facem abstracţie de ele în loc de a le înmulţi, n-ar fi rău. Anul, luna, ziua – după astre. Anul nu mai începe primăvara ca-n Vechiul Testament, nici lunile nu se mai succed la fel, nici ziua care în convenţionalitatea de azi e de la miezul nopţii. Acum solstiţiile – semnele solare – ne determină. Aşa că, aşezarea planurilor noastre s-au adecvat situaţiei.

   SĂPTĂMÂNA de RUGĂCIUNE, un lucru bun ce ar avea rădăcina în ciclicităţile activităţii templice de demult, prin propunerea conducerii bisericii a fost pusă la sfârşitul anului convenţional. Ideea a fost de ULTIMA săptămână a anului ca un prilej de legătură în rugăciuni între anul care se sfârşeşte şi anul care începe. Desigur, nu ar fi mai interesant o săptămână de rugăciune la jumătatea anului, deşi propunerea n-ar fi rea, de mulţumire pentru binecuvântările primite până atunci şi de cerere a binecuvântării pentru cealaltă jumătate de an. Dar acestea sunt amănunte, fără grad de afectivitate spirituală, căci la urma urmei credinciosul adevărat trăieşte într-o rugăciune permanentă – “Rugaţi-vă neîncetat”.

   Ce mi se pare mie de amintit este MUTAREA Săptămânii de Rugăciune de pe ULTIMA din anul convenţional, cum s-ar cuveni, pe una mai DEVREME. Desigur, ea poate fi mutată oricând în cursul anului fără nici o impietate spirituală pentru că nu ţine de un CONCEPT SCRIPTURISTIC în privinţa datei. MOTIVAŢIA acestei MUTĂRI este însă fără substanţă, ba chiar ruşinoasă. O ţinem mai înainte, ca să fim liberi de SĂRBĂTORI, adică de crăciun şi anul nou, fiindcă atunci suntem mai ocupaţi, vom fi laolaltă în biserică mai puţini, ne e gândul la musafiri şi pregătiri de primire, etc. etc. şi oricât de nevinovat este bradul sclipitor, parcă nu ne vine să plângem a pocăinţă lângă el.

   Aşa că noi, congregaţia din care fac parte eu, am ţinut Săptămâna de Rugăciune între 4-12 Decembrie, deci având suficient timp de trecere de la ea la zisele SĂRBĂTORI.

   Cum se şi cuvenea, pastorul a deschis Săptămâna de Rugăciune cu prelegerea intitulată “SPERANŢA – argumentul nostru pentru creaţionism”. Nu ştiu dumneavoastră dragi cititori, dar noi ne-am găsit într-o situaţie dificilă, atât să ne spunem nouă cât şi semenilor evoluţionişti, că ARGUMENTUL nostru pentru Creaţionism este SPERANŢA. Aşa că, a trebuit să adăugăm că ARGUMENTUL nostru pentru CREAŢIONSIM este CUVÂNTUL lui DUMNEZEU. Al doilea ARGUMENT pentru CREAŢIONISM este NATURA.

   Vrem să împărtăşim cu dumneavoastră ideea că SPERANŢA nu poate fi niciodată ARGUMENT.

   În lumea seculară, INCERTĂ, speranţa poate avea un oarecare rol pozitiv, “sper să mă vindec, sper să găsesc de lucru, sper că fratele sau sora mă va ierta, sper să scap de pedeapsă etc.” În lumea spirituală, CERTĂ, nu se poate spune “sper că există Dumnezeu, sper că în tot ce văd este Creaţionism, nu Evoluţionism, sper că poruncile Domnului sunt bune, sper că promisiunile Lui se vor împlini, sper că Domnul vine, sper în învierea celor drepţi, etc.”

   Nu este întâmplător faptul că în Sfânta Scriptură – traducerea în Limba Română, nu se foloseşte cuvântul SPERANŢĂ. Pe cât este de adevărat că de la traducerea lui Cornilescu, Limba Română s-a îmbogăţit cu cuvinte noi si că poate ar trebui o traducere mai la zi, pe atât de adevărat este că LIMBAJUL BIBLIC trebuie conservat pentru că el face DIFERENŢA de LIMBAJUL COMUN. Aşa se face că autorul prelegerilor de Duminică până Vineri, Karl Haffner, ne pune pe “meditaţie şi discuţie” şi de aceea ne-am permis să “discutăm”. El zice “Explică modul în care se regăsesc în Apocalipsa 14, 6 cuvintele – cheie, SPERANŢĂ, MISIUNE şi GLOBAL”. Începem discuţia pe care ne-o recomandă autorul amintit, cu constatarea că în Biblia de limba noastră, nici unul din aceste trei cuvinte nu este prezent. Şi de aici, mai departe la faptul că prelegerea ne-ar fi mult mai de folos dacă ar fi exprimată în terminologia biblică a limbii noastre, cel puţin până ce vom avea altă traducere.

   Nici chiar unele denumiri de mare anvergură nu par cele mai potrivite. De exemplu “VOCEA SPERANŢEI”. Este prea retoric. Poate însemna orice sau nimic.

   Cuvântul “SPERANŢĂ” are în sine un procent de “improbabilitate” ca rezultat şi o “nedefinire” ca înţeles. Sper şi eu. Nu ştiu precis, nu sunt sigur, dar sper.

   În domeniul spiritual aşa ceva nu este cel mai potrivit. Poate multora nu le place că limbajul nostru biblic românesc este îndeobşte slavon şi nu latin, mai ales acum, după ce ni se pare că am stabilit oficial latinitatea Limbii Române, dar nu avem ce face. În lumea seculară VOCEA SPERANŢEI poate să însemne ceva, de pe aici de pe pământ şi în ale lumii acesteiea temporare, dar de exemplu, GLASUL EVANGHELIEI stă mult mai bine având în vedere ÎNVEŞNICIREA, motivaţia fundamentală a mărturiei pentru planurile lui Dumnezeu cu noi. În româneşte, zic eu, nu mi se pare tot atât de frumos dacă aş citi “Părinte Mi-am îndeplinit misiunea pentru care am fost trimis”, precum “Tată, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o”.

   În această privinţă, autorul prelegerilor nu poate fi abordat pentru că nu are el de unde să ştie particularităţile fiecărei limbi, aşa că ne jeluim şi noi între noi unii altora, spre mai bine. Îl abordăm însă pe autor, sau mai bine zis discutăm – la îndemnul lui – aspecte ideologice care sunt aceleaşi oricărei limbi. El ne îndeamnă să explicăm întrebarea “Suntem mântuiţi pentru faptul că păzim Sabatul?” Nimic de explicat, şi doar de răspuns ar fi. Adică nu. Dacă ar fi adăugat şi întrebarea “Suntem mântuiţi dacă nu păzim Sabatul?” Ar mai fi fost câte ceva de explicat, dar această întrebare nu a fost pusă. De fapt, explicaţia lui a fost deja dată mai înainte. “El (ISUS), a luat asupra Sa pedeapsa pentru păcat pe care o meritam noi”. Corect. “Aceata înseamnă că nu avem de ce să ne îngrijorăm că nu suntem suficient de buni pentru cer”. Corect? “Nu are de a face cu faptul că mergem la biserică într-o ANUMITĂ ZI, că nu consumăm carne de porc sau dăm zecime…” Chiar aşa? “ Aşadar liniştete-te, frate peregrin, lucrarea a fost dusă la bun sfârşit la calvar şi harul Său îţi este îndeajuns”. Personal, în sufletul meu sunt liniştit, din pricina GARANŢIEI CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU. Dincolo de această certitudine mă mai întreb şi eu. De unde o fi ştiind fratele că eu sunt NELINIŞTIT în legătură cu jertfa Mântuitorului de pe Calvar? Aceasta nu e o SPERANŢĂ, e o CERTITUDINE. Dacă am vreo nelinişte este în legătură cu ceea ce fac eu şi nu ceea ce a făcut Domnul. Sau poate fratele vrea să mă îndemne să fiu liniştit cu orice aş face? Într-adevăr acest lucru mă neliniştete.

   Să încheiem Săptămâna de Rugăciune frumos şi bine şi cum se cuvine.

   Benone Burtescu   (dburtescu@aol.com)

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-