Chiar „Câte ceva”
Se zice că barza n-are glas. Cocorul are glas, dar este foarte limitat în exprimare. Omul însă are și glas și o varietate de exprimare foarte largă și dacă mai și scrie – deși nu-i trebuie glas pentru aceasta, dând mai spre barză decât spre cocor -, este în stare completă. Cât mă privește, este o străduială cuminte de a nu prea spune ce spun ceilalți și de a nu prea scrie ceea ce se tot scrie.
Iată un exemplu.
Am o Biblie frumoasă în Lima Română și o voi oferi ca premiu celui care îmi va spune cine și în ce carte a scris paragraful de mai jos cuprins între ghilimele, dacă este vorba de un autor clasic sau modern ateu, de religie creștină sau de altă religie. Întrucât nu am decât un singur exemplar, îl voi da primului care îmi va trimite răspunsul corect. Adresa de email: dburtescu@aol.com
„Nu poți vorbi despre Dumnezeu fără să vorbești și despre Lucifer. El (Lucifer) era cel mai cu vază dintre cei aleși, însă a preferat să nu fie ales. Și a frânt inima Tatălui nostru din ceruri, o inimă care încă mai plânge pentru fiul care nu se mai întoarce acasă”.
Unii oameni cu „vederi teologice largi” spun că dragostea Domnului Dumnezeu este atât de mare încât până la urmă chiar și Lucifer – între timp Satana, Diavolul, șarpele cel vechi -, va fi mântuit și lăsat să intre, dacă nu invitat chiar, în Împărăție. Imaginea Tatălui din ceruri care plânge de dorul lui Lucifer (din textul de testare), pare să-și aștepte rândul în anticamera intrării în această nouă teologie. Analitic, afirmația este antiscripturistică, dar cuvântul amăgitor OARE, tot de proveniență luciferică folosit în Eden, parcă își face loc prin gândirea noastră acum, la sfârșit de lume precum atunci la început de ea.
Dinspre o universitate teologică de prestigiu, aud că Sfânta Scriptură nu ar fi inspirată și că adevărata „inspirație” este „autoinspirația fiecăruia”. În acest caz, tot ce spun eu acum pe argumentație biblică nu are nici o valoare. Lipsește ghidul. Adică el este prezent, dar nu este luat în considerație.
Într-un discurs teologic în fața unei mari mulțimi de creștini, un vorbitor a concluzionat faptul cunoscut mai ales în ultimele zeci de ani între noi, dialogul despre credință și ascultare, Cruce și Lege în felul următor: Este imaginea din cartea Faptele Apostolilor despre întâmplarea cu Anania și Safira, a căror combinație de a forma o familie prin căsătorie le-a fost fatală. Anania reprezintă prin numele său legământul harului-credință, iar Safira reprezintă prin numele ei legământul cel Vechi, Legea, care a fost scrisă în piatră, chiar dacă safir este o piatră mai deosebită. Când cele două, dreptate și iubire, credință și ascultare, cruce și lege, încearcă să se combine, rezultatul este moarte, ca la Anania și Safira. Această „căsătorie” este cea mai mare nenorocire. Detaliind imaginea din Prima Biserică Creștină cu Anania și Safira, s-a menționat că Safira se referă în zilele noastre la „vechea generație” care e pe trecute acum, cea cu Legea, iar Anania ar reprezenta noua generație, cea cu harul, care este în floare în prezent și va înflori tot mai mult în viitor. Orice încercare de reconciliere între generații este mortală. După auzirea acestei expuneri mi-au venit în minte ultimele versete ale Vechiului Testament, dar spunerea a fost spunere și tentant de dus mai departe. Până unde?
Știam din scrierile Ellenei White cea mai adevărată definiție a pocăinței ca fiind „o adâncă părere de rău de păcatele săvârșite și o continuă ferire de a le mai face”. De curând am fost confruntat însă și cu o altă definiție a pocăinței și anume: „Pocăința înseamnă schimbarea minții omului de la înțelegerea că Domnul Dumnezeu este drept și Își va arăta dreptatea prin judecată, la înțelegerea că Domnul Dumnezeu este bun și cumva îi va salva pe toți”. Această afirmație seamănă cu cea din testul propus la început de acest „câte ceva”.
În acest fel de context mi-am formulat și eu un gând pe care în modestie vreau să-l împărtășesc cu dumneavoastră, căci cu altcineva nu am cu cine. Vai de societatea – fie ea și religioasă sau tocmai de aceea -, care confundă INDIGNAREA cu NERVOZITATEA, care nu face diferență între FERMITATE și VIOLENȚĂ, care consideră CRITICA drept BÂRFĂ. Numai Domnul Dumnezeu îi mai poate pune capăt într-un fel al Său de înțelepciune nemărginită.
Benone Burtescu
