POVESTIOARE de PROST GUST
Lumea în general a cam renunțat la ceea ce până mai de curând se numea „povești nemuritoare”, care mai conțineau totuși și ceva înțeles moral. Prea antice, prea clasice, de fapt nu este o „renunțare”, ci o eliminare deliberată pentru a face loc la ceea ce s-ar putea numi, „povestioare moarte”. Din nefericire, povestioarele moderne nu sunt doar moarte, ci fără nici un sens sau cu sens stupid.
În lumea așa zisă „creștină” – dacă ne mai putem permite acest lux de exprimare -, fenomenul este și mai contrastant. De la parabolele evanghelice de autenticitate incontestabilă pentru înțelesul sensului de înveșnicire a ființei umane, s-a ajuns la propovăduirea acestor povestioare de prost gust, lucru greu de a fi socotit emanații spontane ale unor ignoranți, din moment ce ele fac parte din bagajul de idei al celor ce graduează institutele de educație și pot fi găsite în curriculum-ul scris sau nescris, dar de catedră. Ascultătorul ocazional sau mai puțin interesat de fenomenele profetice din biserică scapă acest lucru și se trezește doar atunci când „spectacolul” atinge proporții care depășesc suportabilitatea personală. Ascultătorul care prinde însă câteva generații de propovăduitori nou graduați și care vin din institute de învățătmânt diferite, dar cu aceeași povestioară, prezentând-o ca întâmplare personală sau la care a fost martor, este contrariat.
Desigur, este o industrie întreagă și înfloritoare de povestioare nu doar fără valoare morală, dar și așa cum le-am numit de „prost gust” și nu am de gând să-mi pierd și să vă pierd timpul cu ele când omenirea clocotește de profeție. Ca să terminăm cu ele însă fără să avem cumva resentimentul că ar fi meritat atenție, încerc cel mai scurt câte ceva.
Câteva zile în urmă, a nu știu câta oară și de al nu știu câtelea „propovăduitor” de la amvon, am reascultat în aceeași formă ca fiind o întâmplare inedită, „povestea blugilor nevinovați și a fariseilor care opresc mântuirea oamenilor”. Pe scurt, aceste suflete foarte sincere, căutătoare de adevăr, dar îmbrăcate în blugi, au fost primite în locașul de închinare cu atâta răceală de către unii mai răi decât fariseii de pe timpuri, încât au declarat că nu vor mai călca niciodată în locul acela. Deși nu cred o iotă din această povestioară prefabricată cu un scop anume, presupunem că s-ar fi întâmplat, pentru a ne întreba „și ce este de făcut”? Papa, marii patriarhi, conducători religioși ai celorlalte denominațiuni, ar putea cel mult să dea sfatul slujitorilor bisericii plătiți sau neplătiți, să trateze frumos pe cei care intră în biserică indiferent de cum ar fi ei îmbrăcați, și un apel general către enoriași să aibă în vedere că biserica este considerată – cel puțin la nivel de înțeles general – ca loc de întâlnire al omului cu Dumnezeu și să considere în limita posibilităților, acest lucru. Atât. Restul aparține autorităților civile.
Nu cunosc istoria materialului de blugi din care de obicei se confecționează pantaloni, jachete și salopete, dar izvodirea lui este de apreciat. Se rupe foarte greu. Câteva perechi țin toată viața de muncă. Ceea ce nu înțeleg eu – lucru care scapă și povestioarei amintite -, este ceea ce se numește „râcâirea” blugilor. Cu un ciob, blugii unora încep să fie râcâiți pe la genunchi, pe la betelii, franjuriți pe la glezne etc. Ce este în mintea celui care face acest lucru? Între cârpeala de vechi și rupt ce era, de mai cândva, și ruperea până la petice de nou ce e, de acum, mă simt strivit în înțelegere. Presupunând totuși că ar putea avea loc pe undeva și cândva povestioara de prost gust a blugilor, amintită, cred că diaconii bisericii n-ar trebui să considere aprioric un afront bunei cuviințe, ci să arate dragoste celor veniți așa, iar cei care se gândesc să meargă în bieserică în vreo ocazie sau permanent, să caute prin dulapuri după lucruri pe care societatea le consideră cele mai decente. Iar noi, oricum să nu ne împotmolim tocmai acum la sfârșit de lume în astfel de povestioare de prost gust al căror mesaj evident este „mai lăsați-o cu crezurile și cu regulile, căci cineva care și-a rupt blugii ca să i se vadă genunchii este cu sufletul mai curat decât fariseul în costum și cravată”.
Se zice că în cadrul programului „Înviorarea comunităților mici”, o grupă de adolescenți înflăcărați și-au luat tobele și chitarele în mașina cumpărată special pentru această lucrare și au ajuns în sătucul cel depărtat în care se adunau într-un locaș modest un grup de bătrâni să se roage, să cânte și ei în felul lor doinit despre credință. Locul strâmt de adunare a fost ocupat aproape în întregime de musafiri și de instrumentele lor muzicale. Bătrânii s-au dat și politicoși și mirați înapoi, iar când toboșarii și chitariștii au început, au luat-o pe uliță la vale astupându-și urechile. Niște mai tineri din sat încercau să înțeleagă ce se petrece, dar n-au intrat înăuntru. Oricum, învioratorii grupelor mici de frați se zice că își continuă itinerariul, hotărâți să dea un raport statistic pe măsura mediei care-l va publicita.
N-aș vrea să se întâmple nici această a doua poveste și nici vreuna asemănătoare ei. E oare acum vremea pentru astfel de lucruri? Nu cumva este o diversiune bine pusă la cale pentru a scăpa din vedere evenimentele finale din cer și de pe pământ?
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
