PAPA FRANCIS E UN PĂCĂTOS
„Sunt un păcătos”, a spus de curând papa Francis. Nici un papă nu a mai spus așa ceva despre sine. Declarația ne-a luat prin surprindere și nu știm dacă să credem că e așa sau nu e așa. Personal, dacă tot trebuie să fac un efort în această „dilemă”, l-aș face în a-l crede ce a spus. E vorba desigur, de „păcătos” în sens noțional, generic, ideologic, teologic, scripturistic și nu popular în sens de ticălos, imoral, depravat, criminal etc. Recentul „Sunt un păcătos” al papei Francis, contrariază cu atât mai mult cu cât în timp, infailibilitatea Magisteriumului, normal, era reprezentată de capul său spiritual numit „papa”. Expresia „infailibilitatea papei” a circulat pe lume mai mult de un mileniu și ea a rămas în circulație chiar și după ce Reforma Protestantă a rejectat-o în partea lumii ei până la a o numi „spiritul anticristului” care emana din titulatura VICARIUS FILII DEI, sau uneori de-alungul istoriei papale chiar „Domnul Dumnezeul nostru Papa”. Ceea ce s-a petrecut la Consiliul Vaticanului din 1870-1871 a fost doar o subliniere oficială a infailibilității. Hățișul interpretativ și mai ales explicativ al infailibilității a devenit aproape imposibil de comentat odată cu apariția zicerii papei Francis despre sine, chiar dacă să presupunem că s-a referit la persoana sa și nu la funcția sa. În urma declarației că „e un păcătos”, este neavenită adresarea cu „Sfântul Părinte” și cu atât mai mult, cu „Sfântul Scaun”.
Nu este treaba mea la această rubrică să purific teologicitatea problemei. Mi se pare importantă însă – mai ales în peisajul profetic al zilelor noastre – vânzoleala pe care papa Francis o face prin felul său caracteristic pe care comentatorii din întreaga lume îl numesc „surprinzător”, neașteptat. Nu știu dacă ad literam, vreun papă a spus despre sine că e „infailibil” – deși au lăsat să se înțeleagă -, dar știu că nici unul nu a mai spus că „e păcătos”. Personal nu știu pe nici unul să fi spus că „cei care nu cred în Dumnezeu vor ajunge în Împărăția lui Dumnezeu, cu condiția să fie consecvenți în această necredință a lor”, așa cum a spus actualul papă. Deși poate cineva să spună că e o stare de probleme a zilelor noastre și de aceea e abordată acum și așa, faptul că papa Francis consideră și declară că „ne ocupăm prea mult de homosexualitate, avort, hirotonisirea femeilor, căsătoria preoților, etc. în defavoarea propovăduirii Evangheliei” (ca și cum cele enumerate de el n-ar face parte din Evanghelie), stârnește comentarii în toată lumea. Poate e bine așa. Zice papa Francis (iarăși, nu-mi mai este îngăduit să-i spun Sfântul Părinte), „Cine sunt eu să judec…” pentru că referirea este evanghelică. Domnul Isus a spus „N-am venit să judec lumea, ci să o salvez”, dar „sfatul evanghelic” în privința judecății finale este de dat, trebuie dat, zic alți comentatori.
Gestica papei Francis este și ea destul de comentată. E evanghelic să speli picioarele cuiva în cadrul „comuniunii”, „Sfintei împărtășiri” și ca atare din când în când la Vatican se practică acest lucru, la care participă chiar papa, dar „sărutatul picioarelor” nu a fost lăsat ca amintitre a morții Sale, de către Domnul. Comentatorii religioși și nereligioși caută explicația gestului papei. Comentariile fac un ambitus ce înconjoară planeta, de la un exemplu suprem de umilință la un exemplu de”preaneprihănire” condamnată de Scriptură ca mândrie a umilinței. Media catolică, media seculară și poate și de alte religii, cer cu nerăbdare un interviu papei Freancis. Îl va acorda?
Un lucru este cert. De la nivelul său de căpetenie a celei mai importante religii, cea creștină, – presupunând că ortodoxia și protestantismul cu toate ramurile lor nu fac opinie separată -, papa, oricare ar fi el (acum Francis) are puterea de a contribui la mișcarea omenirii într-o anume direcție socială și politică prin sentimentul religios al oamenilor. Să ne gândim și numai dacă Reagan și Gorbaciov nu ar fi avut în 1989 ajutorul papei, unde ne-am fi aflat global astăzi.
Masele de oameni cu sutele de milioane, cu miliardele chiar, privesc spre „cuvântul”, spre”gestul” papei. Ceea ce Vaticanul face astăzi, este opus a ceea ce el a făcut în preziua Revoluției Franceze, sau cu mult mai devreme în istorie când dacă ar fi procedat ca acum, poate prinții Germaniei nu deveneau protestatari. Nici un Napoleon nu se mai gândește azi să-l facă pe papa prizonier și nici un general Berthier n-ar mai asculta ordinele împăratului său pentru a-l sechestra. Omenirea este săturată de politicieni, de sociologi și de filozofi sociali, chiar și socratiști sau platoniști. Ea vrea un exemplu și deocamdată îl are în papa Francis. Umil cu majoritatea, fără pretenții de sfințenie ca și ea, gata de comunicare și caritate, feminismul își arată acordul cu el dedicându-i patentul unui parfum special, un fel de multiplicare de neoprit a maicii Thereza. Să mai lăsăm palatele – și papa le lasă, să ne mai îmbrățișăm frații – și papa îi îmbrățișează, să mai lăsăm elitismele – pretențiile de sfințenie, – și papa zice că „e un păcătos”… etc. Bisericile creștine oricare ar fi ele sunt ale papei Francis, iudaismului îi stă bine lângă un așa prieten, necredincioșii în Dumnezeu nu sunt eliminați ci incluși în Împărăția cerurilor, cineva mare de tot care nu judecă, ci salvează. Mai rămâne ca cei câțiva răzvrătiți prin cine știe ce colțuri ale lumii să se îmbuneze cumva și ei.
Urmează marele interviu. Media planetei este în fierbere.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
