SCRISORILE PIERDUTE pe drumul spre DAMASC
sau
Când Dumnezeu te trimite, când Dumnezeu nu te trimite
Dacă aș avea acces la prestigioasa revistă internațională „SIGNS of the TIMES” sau chiar și doar la mai puțin prestigioasa ei variantă în românește „Semnele timpului”, aș intitula sau mai cuviincios, aș propune ca numărul ei următor să se intituleze „DAMASCUS”. Aș face acest lucru nu de dragul latinizărilor, grecizărilor, slavonizărilor sau englizărilor faimoase în desfășurarea Limbii Române care mi-este mult mai dragă, ci pentru ca importanța profilului profetic să fie pusă mai bine în evidență. Adică Damascul de când lumea, cel din istoria milenară a ei, cel de azi, cel de „mâine” să fie cât mai subliniat în discursul propus. Nu i-aș estompa importanța punând lângă el reclama pentru fulgii de ovăz, deși așa ceva am mâncat în dimineața acestei zile, nici cu frumoasa stațiune Herghelia, cu toate că tare mi-ar plăcea să stau pe acolo vreo săptămână.
Ieri, o comentatoare de televiziune de partea siriană, ne-a amintit că Damascul este unul dintre cele mai vechi orașe ale lumii. Așa este. Nu este frumoasă replica „și ce dacă”, dar frumoasă, nefrumoasă, ea poate fi dată.
Să ne grabim însă spre esențial. Ne aflăm și azi – ca întotdeauna -, în cadrul zicerii biblice „Dumnezeu răstoarnă și pune pe împărați”. Face acest lucru cum crede El de cuviință. El a zis lui Ilie: „Du-te, întoarce-te pe drumul tău prin pustie până la Damasc, și când vei ajunge, să ungi pe Hazael ca împărat al Siriei„. Proorocul a făcut așa. Nu a pierdut sticluța cu untdelemn pe drumul spre Damasc. Era trimisul Domnului.
Un netrimis al Domnului, Saul din Tars, mergea pe același drum spre Damasc, dar cu „misiunea” de a-i persecuta pe cei care umblau pe Calea credinței. Avea la el niște „scrisori” de împuternicire să facă acest lucru. Mai era puțin și intra în cetate, dar în încumetarea mândriei lui, nu s-a petrecut așa. „Lumina” l-a orbit, și când te orbește „lumina” totul se schimbă, chiar dacă ochii par a fi deschiși. A intrat în Damasc nevăzând nimic, dus de mâini de slujitorii lui. Cum își închipuia el „intrarea triumfală” în Damasc, cu doldora de scrisori de acreditare? Cel mai probabil, aceste scrisori s-au pierdut ca fără nici o valoare prin nisipul ultimei părți a pustiului de dinaintea porților cetății.
Mare este istoria Damascului și demnă de învățătură, de la un capăt al timpului la celălalt. Într-o împrejurare de război, slujitorul lui Elisei, profetul Domnului, s-a îngrozit văzând numărul oștirii și cailor și carele sirienilor și a strigat către stăpânul său „Ah! domnul meu, cum vom face”? Este strigătul tipic omului la ceea ce vede el. Proorocul s-a rugat Domnului „Doamne, deschide-i ochii să vadă”! Și „a văzut muntele plin de cai și de cară DE FOC împrejurul lui Elisei”. Am subliniat acest „DE FOC” pentru a-i vedea însemnătatea tehnică modernă și pentru a o descifra în profeția apocaliptică de acum, „capetele cailor erau ca niște capete de lei, și din gurile lor ieșea FOC, fum și pucioasă”, după ce puțin mai înainte citim „Aveau niște platoșe ca niște platoșe de FIER și VUIETUL pe care-l făceau ARIPILE lor, era ca vuietul unor CARE trase de mulți CAI, care se aruncă în LUPTĂ”.
O fi trecut și proorocul Iona prin Damasc în drumul său spre Ninive sau l-a ocolit sau Duhul Domnului l-a mutat direct acolo, nu știu. Știu doar că deși nu se poate spune că „toate drumurile duc la Damasc” precum s-a spus despre Roma în zilele ei de glorie, nu cred că este greșit a spune azi „multe drumuri duc la Damasc”, pe o geografie profetică la zi, chiar dacă Isaia 17 nu este așa cum l-ar vedea slujitorul proorocului până să i se deschidă ochii de către Domnul. Ochii însă, nu i se deschid nevăzătorului până ce el nu strigă: „Ah! domnul meu, cum vom face”?, adică până ce nu se așează în planul divin.
Ce bine că proorocul Ilie nu a pierdut prin pustie pe drumul spre Damasc sticluța cu untdelemnul ungerii lui Hazael ca împărat al Siriei, căci e de învățat că împărații pot fi puși și prin „ungere”, o practică ce se pare nițel învechită, dar de preferat. Ce bine că Saul din Tars a pierdut scrisorile de persecutare a „creștinilor” din Damasc prin nisipurile aceluiași drum de pustiu până să intre pe porți în cetate. Ce bine că avem posibilitatea să prețuim semnele timpului nostru privindu-le în istoria aceluiași nume, aceleiași geografii concrete și simbolice, și că avem posiblitatea să nu greșim mai departe, ci să strigăm la Domnul să ne dea vederea cea bună. Este ca o abecedare în marele dicționar profetic. După cum nici vorbă de „concluzii profetice”, la fel de nici vorbă de abandonare a profețiilor care ne orbesc cu împlinirea lor. Într-un anume fel – fiecare în felul lui – lumea este din nou și poate pentru ultima dată la porțile Damascului.
Benone Burtescu
