27
Views

 

Despre destrămarea și unitatea familiei

 

În lumea creștină se vorbește despre destrămarea familiei ca despre un semn al zilelor sfârșitului și așa este.  Acolo unde nu poate destrăma, tot acum în zilele sfârștului, Satana unește, în felul său rău familia împotriva voinței lui Dumnezeu și o duce unită direct în iadul său.  Evanghelia Domnului avertizează despre acest lucru cu privire la ascultarea de Dumnezeu, zonă în care destrămarea în bine este de preferat unității în rău.  Cu privire la acest aspect am putea încheia aici statul nostru de vorbă.  Totuși.

Teo-logic, Psiho-logic, Socio-logic și alte alăturări mai mult sau mai puțin obiective la „logic”, dau importanță destul de mare FAMILIEI, și e bine așa.  Desigur, aberațiile nu lipsesc nici ele, dar acestea nu scad cu nimic valorile intrinsece ale familiei ca noțiune și instituție de la Dumnezeu, ci doar deteriorează cazuistic frumusețile trăirilor pe aici și poate duce la pierderea veșniciei.  Schimbarea definiției de familie pentru ca în cadrul ei legal să se poată petrece orice, este o nesăbuință de proporții profetice.  Vorbim acum de familie în înțelesul ei de după căderea în păcat pentru că despre ea „înainte” de acest lucru avem puține informații, și „după”, schimbarea a fost imensă, adaptată atât căderii cât și Planului de Mântuire în desfășurare.

Susținerea drept răspuns la „UNITATEA în FAMILIE”, este pe cât de imediată și grăbită, pe atât de discutabilă, pe cât de știută pe dinafară aparent, pe atât de deficitară ca formulare.  UNITATEA FAMILIEI e „una și la bine și la rău și în viață și în moarte”, răspuns de cununie dat de toți, păstrat de puțini.  BINE și RĂU din această formulă se referă la GREU și UȘOR în ale acestei vieți și nu la BINE și RĂU ca moralitate, căci UNIȚI în RĂU e tragedia în sine.  Pentru a contrabalansa chipurile „destrămarea” familiei, UNITATEA ei ORICUM, este ridicată de unii apologeți la rang împărătesc, desigur, ea fiind cealaltă parte a nebuniei de pe urmă.  LOGI-cul pare prezent prin blasfemia că TRINITATEA în unitatea ei ar fi oglinda pentru familia prin care se înțelege soț, soție, copil, tot triună și ea, și de aici lupta pentru UNITATE ORICUM pentru evitarea destrămării care ar distruge asemănarea, liantul de unitate fiind folosit chiar răul.  Până și în secular formula lucrează sau vrea să lucreze, ca exemplu, „familia este celula societății”.  Dar dincolo de familie, ce?  Tot așa și formula „cei dragi”.  Sigur că dragi, dar cei de peste ulucă sau mai extins, de peste Dunăre sau Prut sau mai știu eu de peste ce, nu fac parte din „cei dragi”?  Pot fi acuzat de distrugerea „priorităților” iubirii, de „diluarea familiei”, dar n-am ce face, trebuie să continui, deși nici vorbă de așa ceva.  Am fost învățat că mai am surori și frați chiar și la Polul Nord sau Țara Focului.  Cât mai departe cu atât mai puțin dragi?  Parcă nu.

Ne-am cam depărtat de subiect.  Familia se consideră soț-soție, presupunând cazul cel bun scripturistic, copiii fiind o categorie mai aparte din familie având în vedere și perspectiva lor naturală de soț-soție în temporalitatea noastră în care doar AZI nu este MÂINE.  Familia, așa dar, UNITĂ – căci de UNA nu poate fi vorba -. când și în ce UNITĂ?  Mereu și în toate?

O unitate de familie a zguduit Prima Biserică Creștină.  Soțul nu era din poveste, ci era cineva concret, avea și un nume, îl chema Anania.  Soția nu era nici ea simbolică, de legendă, ci foarte concretă, și o chema Safira.  O familie unită nu doar la nivelul sentimentelor – ceea ce se mai poate întâmpla și în zilele noastre destul de des, ci UNITĂ chiar la nivel cerebral, în înțelesuri, în planuri comune.  S-au sfătuit și au fost uniți în sfatul lor, unire de familie soț-soție.  A fost „cu știrea nevestei”, deci nu fără știrea și consimțământul ei.  Așa zice Biblia.  „Cam după trei ceasuri”, Safira, nevasta, confirmă unitatea familiei, unitatea cu soțul ei (ca la cununie), „da, …cu atâta”!  Ce tristă și tragică UNITATE de FAMILIE!  Măcar soția să fi rupt Unitatea.  A rupt-o Abigail și bine a făcut.  A rupt-o și Iov, tot pe bază de „nebunie”.

Sunt convins că înțelegeți că nu e vorba aici de beneficiile CĂMINULUI CREȘTIN care sunt multe, nici de biblicul „eu și toată casa mea”, nici de „noi și copiii pe care ni i-ai dat Tu”, ci este vorba de cum poate lozinca UNITATEA FAMILIEI să nenorocească familia.  Este vorba de „ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”, dar familia a fost făcută pentru om și nu omul pentru familie.

Sora Izabela (soția), îl iubea pe fratele Ahab (soțul) și când l-a văzut întristat, cu fața întoarsă și nemai vrând să mănânce, a avut poate un pretext pentru păstrarea unității familiei, deși nici măcar atât nu cred, și i-a sărit în ajutor imediat omorându-l pe Nabot, unul mai puțin drag de dragul unuia drag de tot și care-i mai era și soț.  Ahab nici nu a cercetat-o, nici nu a certat-o pentru fapta ei și ca draga lui soție să-i fie în unitate, s-a dus și a luat în stăpânire via care nu i se cuvenea.  O UNITATE NEbună.

Este îngrijorătoare situația profetică de „destrămare” a familiei în zilele noastre, din ORICE.  Nu știu dacă mai mult sau mai puțin, dar este îngrijorătoare și păstrarea UNITĂȚII familiei ORICUM, de exemplu de dragul dragului sau de dragul dragei.  Uneori soțul-soția prea se potrivesc, prea se înțeleg, prea dau buzna în aceeași direcție profitoare, monolit.  Chiar să nu mai fie nici un Nabal pe care Abigail să-l ocolească în planurile ei, nu mai este nici o soție căreia să i se potrivească „vorbește ca o femeie NEbună”?  Dacă într-adevăr nu mai sunt astfel de soți și soții, e foarte bine și cer iertare de amintiri de felul acesta străvechi.  Dacă astfel de situații sunt însă și poate în creștere, dar acoperite prin „înțelegeri” safirice spre izbânzi deșarte, e de îngrijorat.  Nu vorbim spre divorțare, ci spre înnobilarea unității.

Cineva mi-a zis la telefon zilele trecute că a citit o reflecție într-o carte a unui mare teolog creștin care l-a marcat prin adâncimea înețelesului ei.  Suna cam așa:  „Un adevărat creștin nu poate privi de „sus”pe un semen al său, decât în situația că semenul respectiv este căzut”.  Pentru moment mi s-a părut și mie interesantă imaginea.  Apoi m-am gândit că cel necăzut, dacă vrea să-l ajute pe cel căzut trebuie să se plece până la el, până la sub el pentru a-l ridica, loc de unde nu se privește decât tot de jos în „sus”.  Nici chiar cel căzut nu poate fi privit scripturistic de „sus”.  Ca să ne scoată din moarte Domnul a coborât în mormânt.

Niciodată semenul nu trebuie privit de „sus”, nici când e căzut.  Privind la el, doare-te măcar cât îl doare pe el.  Altfel, ești mai căzut decât el.

 

Benone Burtescu  (dburtescu@aol.com)

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-