SĂ MAI SPUN CÂTE CEVA… SĂ NU MAI SPUN….
Aceasta este marea mea dilemă, mai ales că am o sumedenie de frați și prieteni pe care n-aș vrea să-i necăjesc cu nici un chip.
Să mai incerc și de data aceasta cu toată dragostea pe care vă rog să o căutați cu sinceritate în cele câteva gânduri care urmează.
* Nu știu să umblu pe internet. Acest colțișor de „câte ceva” este afișat de rude și prieteni și este singurul care apare sub semnătura mea. Dacă se mai întâmplă să fie și altceva despre sau de mine, să știți că habar nu am. Comunicarea mea se oprește din fericire sau nefericire la „scrisul de mână”. Mai departe nu-mi aparține.
În această situație, cineva a țintut neapărat să-mi arate deunăzi ceva de pe internet și m-a chemat să văd, și fără vreo curiozitate anume, am văzut. Într-un loc erau imagini cu un evanghelist cunoscut împărțind și împărtășind un loc de comunicare a Evangheliei cu un chitarist și o cântăreață încurajându-se unul pe altul la „spectacol”, în alt loc, un grup de femei și bărbăți printre care și un pastor sau mai mulți care încercau să danseze și să se bucure într-un fel care nu le era la îndemână, adică niște mișcări fără rost, neordonate. Adventiștilor neștiutori de rock și de dans, nu le stă bine deloc atunci când încearcă să le performeze. Arăta ceva neorânduit la care cei în domeniu râd ca bețivii de-o viață privind la cineva îmbătat de prima dată. Cineva numise aceste imagini APOSTAZIE ADVENTISTĂ. Abia ajunși aici poate s-ar găsi un rol și pentru mine cu câte ceva. Cred că acest cuvânt „apostazie” nu este cel mai nimerit imaginilor și situațiilor respective. Apostazie este ceva dramatic, cutremurător, ori în postările de pe internet centrul de greutate, după părerea mea, trece de pe apostazie pe PENIBILITATE. Aceasta nu înseamnă că apostazia lipsește, ci doar că ea se manifestă într-o stare jalnică. Ceva ce de exemplu, nu este doar blasfemie, ci pur și simplu prostie, adică cea mai PENIBILĂ FORMĂ de APOSTAZIE. Chiar și unui necredincios decent îi repugnă așa ceva.
* Printre foarte mulți invitați la Convenția Adventiștilor de Ziua a Șaptea de origine Română din Statele Unite și Canada organizată de „Romanian Advisory Ministries” sau poate mai corect numit „Adventist Romanian Advisory” la Chicago între 4-7 Iulie, ca fiecare dintre dumneavoastră, am fost și eu. Celor care nu am putut onora invitația cu prezența fizică ni s-a recomandat să privim pe internet desfășurarea „ÎNTÂLNIRII”. Îmi place mai mult ÎNTÂLNIRE decât CONVENȚIE, dar mă opresc aici. Discutam o lună jumătate în urmă tot în cadrul acestui mic „câte ceva”, despre invitația pe care – conform dorinței organizatorilor de a o transmite oricui -, am făcut-o unui prieten spunându-i despre cele patru „SEMINARII” propuse în cadrul întâlnirii și ceva temeri despre conținutul și reușita lor. Ele erau:
– Despre homosexualitate
– Despre creaționism
– Despre muzică
– Despre provocările în legătură cu venirea Domnului, în Biserica AZȘ.
Primul nu s-a mai ținut din lipsă de prezentator. Între „mai bine” sau „mai rău”, înclin să cred că „mai bine”. Mă întrebam în avans și mă întreb și acum, „după”, dacă este necesar – creștini, prin definiție crezători ai Sfintelor Scripturi, să acceptăm provocarea EVOLUȚIEI și să ne cheltuim și așa puțina energie ce mai avem de evanghelizare, cu demonstrarea pe „baze științifice” că Darwin este greșit. Existența lui Dumnezeu nu este ceva de DEMONSTRAT, nici măcar de DOVEDIT, ci pur și simplu doar de ARĂTAT. IAT-O! În oricine, în orice, oriunde, oricând. Încercările, poate cumva oneste, poate cu sinceritate împăciuitoare, dar naive, de a apropia evoluționismul de creaționism, „pe verticală”, pe „orizontală”, creaționism în „genuri’, evoluționism în „specii”, nu duc – cum n-a dus nici de data aceasta -, la nimic. Cineva a ridicat pertinenta întrebare – dacă creștinismul este creaționist, și creaționist de șase zile, nu s-ar cuveni atenție asupra zilei a șaptea? Când să se răspundă că porunca a patra tocmai la acest lucru face referire, atenția publicului a fost deviată de la subiect. De ce? Nu intra în program? etc.
Seminarul „despre MUZICĂ”, excelent în partea lui profetică de pătrundere a spiritismului prin muzică în creștinătatea ultimelor zile ale omenirii, cu o documentație zdrobitoare, nu a avut un antidot pozitiv pe măsură. Exemplificările pozitive au fost pale în raport cu exemplificările negative foarte luxuriante. Pot greși căci nu este muzica domeniul meu. Cred însă că se dă prea multă atenție „muzicii” ca atare și e confundată adesea cu LAUDA de DUMNEZEU. Secularii au dezbătut dramatic acest lucru în disputa „MUZICA MUZICĂ” și „MUZICA TENDINȚĂ”, din cadrul a ceea ce s-a numit „ARTĂ PENTRU ARTĂ” șI „ARTĂ cu TENDINȚĂ”. Știința despre muzică a idolatrizat MUZICA. Profetul AMOS, marele ținător de „seminar de muzică” n-a fost amintit, deși nu trebuia să lipsească. Experimentele cu șoarecii pe muzica lui Mozart, și cu mult înaintea lor, deși n-au fost amintite, experiențele cu plantele care au crescut ori s-au uscat, sunt copilării, chiar dacă tehnic ele pot fi adevărate. Sunt o deviere de la a-L lăuda pe Dumnezeu. Nu e vorba de a introduce rock-ul sau jazz-ul în serviciile divine. Istoria Bisericii Adventiste a arătat însă că nu e vorba nici de avangardismul tehnic performant pe care de data asta l-am putea numi „fenomenul” Mozart. Câtă muzică Mozart este în istoria cărților noastre de cântări? De ce? Din needucație? Mă îndoiesc. Îmi place Mozart. Mă refer la muzica lui. Îmi place melodia „Eu pentru voi muri”. E parcă mai pe linia lui AMOS. Prietenii mei muzicieni mă compătimesc dacă le spun că l-au uitat pe Cezar Franck tot ascultând pe Mozart, mai celest desigur. Ceea ce lipsește unui seminar de muzică e poate un IMN. Nu un imn avangardist barbar religios, ci unul împlinitor de jertfă, de jertfa Domnului pe cruce. E oare vreun Mozart în Cartea de Cântari a Bisericii noastre care va apărea cât de curând? De ce? O mare lipsă? O reținere? Pe când un seminar pe Cartea de Cântări?
Edi Constantinescu, singurul iată pe care-l amintesc pe nume pentru că el nu este la nivelul de a se supara, a fost excelent în abordare tranșantă a revoluției franceze care urmează la nivelul global între secularii enervați de luxul nesăbuit al religiei. Profeția, în zece ani. Or fi cinci, douăzeci sau chiar zece, nu mai contează. Desfrânata care călărește fiara, imagine apocaliptică, e pe ființare reală. Cealaltă problemă, că Domnul vine cu ulei să le dea fecioarelor neînțelepte spre a putea să-I iasă și ele în întâmpinare, n-o pot digera. Putem extrapola desigur si despre cine sunt „vânzătorii de untdelemn”, gândindu-ne la propovăduitorii de falsă evanghelie, totuși ideea de bază a parabolei este că așteptătorii Domnului sunt de două feluri, fel pozitiv și fel negativ, cu urmări irevocabile. Până și Andrei Pleșu spune tot așa în cartea sa, „Parabolele lui Iisus”.
Cel de al patrulea seminar, care nu și-a mai păstrat exact conturul, și ținerea așteptată, pe altădată.
Voi încheia aceste câteva ganduri cu ceea ce aș putea numi „SPECTATORUL PARTICIPANT”. În nici o situație omul nu este SPECTATOR absolut, cu atât mai mult când este chemat, invitat. Chiar dacă nu face parte din „ceva anume” el face parte din context. Nici un „frate” nu trebuie considerat doar SPECTATOR. El este parte din frăție. Este PARTICIPANT. Să-i facem participarea o sărbătoare.
Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)
