20
Views

RĂSTIGNIREA

Dovada supremă a IUBIRII

Fără îndoială IUBIREA este noţiunea cea mai de valoare a existenţei şi fără de ea nu se există.

De asemenea fără îndoială, că dacă ni s-ar cere să reprezentăm IUBIREA printr-un singur cuvânt, cel care ar fi la mare distanţă de multe altele şi în prim plan, este RĂSTIGNIREA.

Iubirea că NU AM FOST şi prin creaţiune SUNTEM este o taină a lui Dumnezeu căreia nu-i putem da întreaga consideraţie prin descifrare, şi în jurul căreia gravităm cu toată adorarea noastră. Dar IUBIREA că prin cădere în neascultare NU AM MAI FOST şi datorită RĂSTIGNIRII SUNTEM din NOU, este TAINA TAINELOR în jurul căreia vom gravita în veşniciile fără de sfârşit.

IUBIREA este DAR. Să nu fi existat şi să exist, nu-mi aparţine. Cineva a făcut lucrul acesta. Dumnezeu nu mi-a dat ceva. Mi-a dat pe mine însumi, deşi eu nu eram. Amprenta divină a omului este CONŞTIENTIZAREA de sine. În cadrul ei, că existăm fără să fim, ca o iluzie, nu se leagă noţional chiar prin faptul că iluzia este element de comparaţie cu existenţa fără de care nu s-ar notifica. La porţile imposibilui cunoaşterii ne oprim pentru închinare şi veneraţie. Ceva în adâncul fiinţei noastre ne spune că aşa se cuvine, iar simţământul de frustrare prin limitare nu-şi face loc, ba chiar nu există şi nici nu se vrea a exista.

Între A FI şi A NU FI, Cel ce Este prin declaraţia despre Sine “Eu sunt Cel ce sunt”, a ales A FI şi pentru alţi cineva în afară de El. De dragul lor. Din ei facem parte şi noi şi aplicabilitatea IUBIRII este în personificarea DE DRAGUL NOSTRU, şi AI LUI, fără putinţă de dezicere, prin hotărâre divină. Era peisajul A FI în IUBIREA creaţiunii generale şi a creaţiunii de noi, speciale.

Ceva din taina fărădelegii s-a materializat în peisajul A FI al creaţiunii şi spectrul A NU MAI FI s-a arătat prin cădere. Oare? Nu era IUBIREA mai mare?

Dacă cineva, în speţă omul, NU A FOST, – să zicem nu a fost creat-, este un fel de NEFIIRE. Dar ca omul SĂ FIE, prin creaţiune, şi să se pună problema SĂ NU MAI FIE din vreun motiv oarecare, desigur nu oricare, este o altfel de NEFIIRE. Simplu vorbind, SĂ NU FI e una şi SĂ NU MAI FI e alta. Să nu mai fi după ce ai fost, pune IUBIREA în situaţia de cea mai mare decizie. Ori ai fost şi nu mai eşti – ceea ce este mai mult decât n-ai fi fost -, ori DEŞI NU MAI EŞTI totuşi VEI FI, via RĂSTIGNIREA.

Shakespeare a prins bine meditaţia filozofică ce a făcut înconjurul lumii “A fi sau a nu fi”, considerându-se prin presupunere, o hotărâre de luat înainte de a fi. Dar marea dilemă-incomparabil mai mare – nu a apucat să o mai pună în discuţia istoriei de după el deşi ea a fost pusă omenirii şi de dinainte şi de după el şi a constat în scripturisticul de după căderea omului sub forma A MAI FI sau A NU MAI FI după ce A FOST. Era vorba despre intrare în funcţie a IUBIRII prin RĂSTIGNIRE. Se merita? Nu se merita? Nu este vorba dacă omul merita RĂSTIGNIREA DOMNULUI, ci dacă IUBIREA de el merita RĂSTIGNIREA. Doamne Isuse, cum putem gândi şi vorbi noi despre lucruri aşa de mari fără să greşim? Şi totuşi OBIECTUL IUBIRII prin răstignire eram noi. IUBIREA de acest fel – nu ca şi cum IUBIREA ar fi de mai multe feluri – felul suprem, este obiectul adorării noastre, de minunat de ea în vecii vecilor.

Multe avem de făcut pe lumea aceasta, dar o meditaţie asupra IUBIRII are prioritate absolută.

– Cum ne-a iubit Domnul când NU ERAM pentru A FI? Motivaţia CREAŢIUNII NOASTRE.

– Cum ne-a iubit Domnul când NU MAI ERAM – deşi fusesem prin creaţiune -, pentru A FI DIN NOU? Motivaţia RĂSTIGNIRII.

– Cum ne va iubi Domnul când VOM FI pentru că El a fost răstignit ca noi SĂ FIM IARĂŞI şi încă veşnic? Motivaţia ÎNVEŞNICIRII.

Simt că trebuie să vă rog să reformulaţi dumneavoastră aceste gânduri pentru a găsi un fel mai frumos de prezentare, pentru că merită. La ce altceva mai preţios să medităm? Ellen White ar numi-o tema trăirilor de fiecare zi. IUBIREA Domnului în toate ipostazele ei.

Benone Burtescu (dburtescu@aol.com)

CÂTE CEVA – Benone Burtescu

| Generale |
Despre autor
-