17
Views

„ Dacă vrei să faci un bine, atunci fă-l când este nevoie.” Chris Simion

Oare, când nu este nevoie de a face bine? Duminică, 12 Septembrie un grup de voluntari ai Caravanei Speranţei  s-au deplasat din nou la leprozeria din Tichileşti. Pentru că timpul pentru a face un bine este acum. Este toamnă şi fraţii noştri de acolo au nevoi specifice. Poate nu o să vă vină să credeţi dar, nevoia cea mai mare a lor rămâne cea de părtăşie. Tânjesc să se aşeze cineva lângă ei şi să îşi povestească istoria tristă a vieţii lor. Tânjesc după o mângâiere, după o îmbrăţişare şi câteva cuvinte din inimă. Tânjesc să cântăm împreună, să ne bucurăm de Cuvânt şi de efectele Lui în viaţa noastră. Aşa a fost şi de data asta. În micuţa capelă alături de noi au venit toţi cei ce mai pot să meargă.  Parcă mai mulţi ca în ocaziile trecute. Fraţii şi surorile din Matca au înfrumuşeţat atmosfera prin cânt, fiecare participant a avut ocazie de a spune ce simte în inima lui,  apoi cuvântul Domnului a mângâiat şi încurajat pe toţi cei prezenţi în a avea încredere în Tatăl nostru care nu ne abandonează chiar dacă ne aflăm la Tichileşti, acolo unde cred că nimeni nu şi-ar dori să ajungă de bună voie.

După momentele de părtăşie din capelă am împărţit… darurile pregătite cu dragoste de fraţii din Matca, Roman, Galaţi Spania şi alte colţuri ale lumii. Legume de sezon, pepeni, struguri, articole de igienă personală specifică stării lor, şosete, mănuşi, medicamente şi alte alimente, plus hrana spirituală oferită din belşug.  Ne-am luat la revedere de la aceşti oameni întrebându-ne câţi o să mai găsim data viitoare. Mergem în camerele celor ce nu se pot deplasa şi… din unele plecăm trişti. Eram obişnuiţi să-i găsim pe paturile lor dar acum… unele paturi erau goale… La fiecare vizită, găsim câte unul sau doi… lipsă din camerele lor. Chemaţi la odihnă.

Apoi, ne îndreptăm către căminul – spital unde suntem aşteptaţi din nou cu bucurie. Dacă la leprozerie numărul scade, aici numărul creşte. Din ce în ce mai mulţi oameni suferinzi şi singuri ajung în acest cămin. După momentele de părtăşie le oferim şi lor câte un pachet pregătit special, literatură şi le oferim timp pentru a-şi descărca poverile sufleteşti. Iată o… nevoie stringentă. Doamna M. este internată de câţiva ani aici. Nu are mai mult de 40 ani. Ne povestea că, de multe ori ar vrea să moară. Să scape de coşmaruri. Noaptea şi ziua uneori, aude voci şi simte că cineva e lângă ea pentru a o îndemna să facă multe lucruri. Dar… nu bune sau frumoase. Se luptă şi e muncită rău de tot însă nu reuşeste să scape. Când pune mâna pe Biblia primită de la noi acum doi ani, simte că cineva i-o smulge pentru a nu o lăsa să citească sau, nu mai poate fi atentă. I-am vorbit despre Cel ce poate izgoni aceşti demoni şi, cu lacrimi în ochi ne-a rugat să stăm alături de ea pe genunchi pentru ca Domnul să intervină.

Plecăm cu maşinile goale dar, cu inimile pline. Plecăm mai bogaţi şi mai fericiţi deşi unii ne-am trezit  la ora patru de dimineaţi străbătând peste 300 km, alţii de la 100 km dar, nimeni nu simte oboseala. Chiar suntem fericiţi şi gândul ce străbate inimile noastre este  să revenim alături de fraţii noştri de la Tichileşti.

Dacă poţi să faci pe cineva fericit, nu sta pe gânduri.”  Chris Simion

Ce zici? Oare poţi? Cu siguranţă!

Reporter de ocazie, Mihai Enea

(Pentru a vizualiza fotografiile la dimensiunea originala, dati click pe acestea)

http://www1.picturepush.com/photo/a/4195589/1024/Caravana-Sperantei/7.jpg

Caravana Sperantei – din nou in misiune

| Generale |
Despre autor
-